Autor 3420 vizualizări


Nenea Iancu îşi crease un anturaj de elită cu care petrecea, format din literaţi, profesori, funcţionari, ziarişti, jurişti sau actori.  

E interesant de observat că artiştii plastici se aflau rareori printre companionii săi, la fel, explicabil însă, oamenii de afaceri, al căror spirit pragmatic nu l-a împărtăşit niciodată, şi nici medicii (ipohondria sa era inexpugnabilă), cu excepţia marelui său prieten Alceu Urechia. Lista e foarte lungă, iar spaţiul avut la dispoziţie nu ne permite s-o epuizăm; încercăm totuşi un succint breviar al amicilor de cârciumă ai lui Caragiale... Scriitorii În capul listei ar trebui aşezat Delavrancea, un temperament vulcanic, dar om cald, cu care Caragiale a fost în relaţii prieteneşti până la moarte. În multe privinţe, autorul Apusului de soare avea opţiuni total opuse faţă de Caragiale; de exemplu, era un patriot ardent şi un necondiţionat admirator al Franţei şi Angliei, pe când nenea Iancu era germanofil convins şi adept al principului „ubi bene, ibi patria”.

Marele umorist l-a avut invitat şi la Berlin, unde s-a retras din 1905, iar fiica acestuia, Cella, cunoscuta pianistă, i-a îndulcit ultimele clipe cu muzica sa. Ca avocat, Delavrancea l-a apărat cu succes în procesul de partajare a moştenirii Ecaterinei Cardini alias Momuloaia, dar şi în cel câştigat cu C.A. Ionescu-Caion, un ziarist neconsolat cu anonimatul, ce-l acuzase pe Caragiale de plagiat în cazul „Năpastei”, propunându-l ca adevărat autor pe un dramaturg maghiar, István Kemeny. 

Polemicile Caragiale-Delavrancea erau vestite în epocă, înviorând de multe ori saloanele şi separeurile restaurantelor, potenţate fiind de demonul socratic al lui nenea Iancu. În acest sens, merită evocată o întâlnire cârciumărească legendară a celor doi, relatată de însuşi Caragiale într-o epistolă către doctorul Alceu Urechia, pentru a evidenţia spiritul acelor mese: „În Wansee ne suim în Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele căruia se deschide asupra apei o panoramă mirifică. Căutăm vreun sfert de ceas, Barbu înainte şi noi după el, o masă de unde să avem exact punctul de privire grat […]. Ochim de acolo, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine-aici lumina «prea crudă», aici «prea searbădă », acolo «ternă», dincolo prea «lăptie»… În fine, am găsit punctul exact, punctul grat. Aşa da! Ne aşezăm la masă. Aici, mâncăm («prost», se înţelege, părerea lui Delavrancea) şi ne pilim cu câteva sticle de vin de Moselle...”. Jocul pe contre a continuat până... a doua zi la prânz, asezonat fiind cu o vizită într-un fief al „walkiriilor” amorului, certuri „definitive”, efuziuni lacrimogene.

Vlahuţă a fost şi el unul dintre scriitorii din primul său cerc de intimitate, fiind cel ce a încercat să-l concilieze pe Caragiale cu farmecul naturii (natura lipseşte aproape cu desăvârşire în opera acestuia), cu promenadele bucureştene, extrăgându-l, de câte ori putea, din universul artificial al locantelor. Îl plăcea atât de mult încât i se părea singurul partener cu care ar fi dorit să-şi petreacă eternitatea. Însă nu era un companion de cursă lungă la cârciumă; în plus, Caragiale nu aprecia prea mult opera sentimentalului moldovean. La fel de apropiat îi era şi Coşbuc, cel care dacă întârzia în restaurant peste orele normale rămânea până dimineaţă, spun contemporanii, numai ca să nuşi deranjeze servitorul. Poezia acestuia, nenea Iancu o considera cea mai apropiată de viziunea sa asupra actului artistic, în care ideea trebuia să primeze asupra lirismului.

Mai rar, i se alătura şi Macedonski, poetul fiind mai degrabă un devotat al cafelei şi tutunului şi mai puţin al zeului Bachus, din acest motiv el frecventând cu precădere cafeneaua „Fialkowski”, iar după dispariţia acesteia, în 1898, locanta „High-Life”, unde patrona mesele tinerilor adoratori ai muzei poeziei. Spirit contorsionat şi mare vanitos (o epigramă cu totul deplasată, lansată de el la moartea lui Eminescu, i-a atras un oprobriu cvasiunanim, care l-a urmărit şi în posteritate), autorul „Rondelului rozelor” l-a înţepat, când a putut, şi pe Caragiale (nici nenea Iancu nu i-a rămas dator!), dar acesta nu i-a purtat ranchiună, dovadă fiind o invitaţie la berărie trimisă prin băiat: „29 Mai, 10 dimineaţa. Iubite, Domnule Macedonski. Deosebită plăcere mi-ar face dacă ne-am putea întâlni, să mai stăm de vorbă împreună ca pe vremea când eram tineri. Ce frumos ar fi dacă d-ta ai avea vreme şi bună dispoziţie să vii astăzi, vineri după amiază 5-5 ½ la berăria «Căpitanul», unde eu o să mă aflu negreşit”.

Acest text este un fragment din articolul "Minunata lume a cârciumilor lui Caragiale" apărut în Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.