Autor 2452 vizualizări


Cu toţii cunoaştem povestea Penelopei, care l-a aşteptat vreme îndelungată pe Odiseu la Ithaca. Homer ne descrie cu un aer de admiraţie cum aceasta se îngrijeşte cu zel de gospodărie şi cum încearcă de zor să-i ţină la distanţă pe pretendenţii ambitioşi. Dar puţini ne aducem aminte că una din metodele pe care soţia faimosului erou le folosea pentru a-şi linişti sufletul era creşterea gâştelor. Este doar unul dintre multele exemple pe care le avem care atestă importanţa animalelor de companie pentru vechii greci. Din ilustraţiile de pe ceramică deducem că exista o legătură emoţională extrem de strânsă între oameni şi animale.

Bunăoară, o amforă datând din perioada 470-460 a.Hr. ne înfăţişează o femeie care îşi petrece timpul liber jucându-se cu două mingii, în timp ce o gâscă o priveşte prelung. Pe o bucată de teracotă elenistică din secolul al IV-lea a.Hr. avem o altă doamnă care îşi aranjează rochia în oglindă, şi de această dată în compania unei gâşte. Este foarte probabil ca animalele casei să le fi fost alături oamenilor în foarte multe contexte.

Un alt animal de companie şi-a câştigat o faimă aparte. Este vorba despre câinele îndurerat al lui Odiseu. Cânjd eroul se apropie de cetatea sa natală, deghizat în straiele de cerşetor pe care i le dăruieşte Athena, îi păcăleşte pe toţi care îi ies în cale. Dar la porţile cetăţii veghează bătrânul câine Argos, pe care îl crescuse Odiseu înainte să plece la Troia. Argos avusese perioada lui de glorie ca vânător, dar acum era surghiunit în afar oraşului. Bătrânul animal îl recunoaşte pe stăpân, dă din coadă, se bucură, pentru ca apoi să-şi dea ultima suflare, spre marea tristeţe a lui Ulise.

La prima vedere pare că şi gâştele Penelopei, şi câinele lui Ulise ar fi animale de companie. Dar trebuie să avem în vedere definiţia acestei categorii. Animalul de companie în general este păstrat pentru amuzament, cum rămâne atunci cu cel care este întrebuinţat şi în scopuri practice, ca de exemplu la vânătoare? Sau pentru a obţine de la ele anumite produse? Am putea considera că există atât raţiuni emoţionale, cât şi pragmatice pentru întreţinerea animalelor.

Câini…

Câinii au fost domesticiţi foarte devreme şi aub devenit rapid prietenii de nădejde ai omului. Deja din 13.000 a.Hr. putem vorbi despre domesticire. Pisicile, pe de altă parte, au fost domesticite mai târziu, cam prin 8000 a.Hr., în Orientul Apropiat mai întâi. Câteodată dovada conexiunii puternice dintre om şi animal apare destul de clar documentată arheologic:de pildă, un mormânt din Israel datat în Paleoliticul târziu, deci de acum 12.000 de ani, adăpostea trupul unui bătrân care îşi ţinea mâna pe scheletul unui căţeluş.

Arta miceniană cuprinde frecvente reprezentări de câini, iar obiceiul înmormântării câinilor alături de stăpâni era destul de răspândit. În muzeul Universităţii din Oxford vom întâlni un rhytonmicenian (vas de băut) datat la 1300-1200 a.Hr. în forma unui cap de câine. Încă dinainte de epoca clasică a Greciei antice au început experimentări cu diverse rase. În lucrarea sa din 1964, “Hounds and Hunting in Ancient Greece”, D. B. Hull inventariază cel puţin 29 de rase, printre care cele molossiană, cretană sau laconiană. Echivalarea cu rase contemporane este aproape imposibilă, dar în genere grecii le împărţeau în trei amri categorii:prima era cea a câinelui mare, masiv, care avea rolul de a păzi turmele. Al doilea tip era folosit la vânătoare, având drept calităţi viteza sau tenacitatea. La graniţa cu animalele de companie, aceşti câini sunt adesea reprezentaţi pe vase pe lângă tineri aristocraţi.

De asemenea îi mai regăsim şi alături de soldaţii pe cale să plece la război. O astfel de scenă pe ceramică îl înfăţişează pe un arcaş frigian cu un câine căruia îi putem deduce limbajul corporal, care sugerează nervozitate din cauza plecării iminente a stăpânului. Câinii lipseau rareori din compania efebilor. Când tinerii aristocraţi erau curtaţi de către cetăţenii mai în vârstă, darurile constau câteodată în căprioare sau iepuri prinşi cu ajutorul câinilor. Animalele aristocraţilor purtau de obicei o zgardă albă şi la symposia, banchetele grecesti, se întindeau sub pernele stăpânilor. Obiceiul era atât de popular încât sculptorul  monumentului nereidelor din Lycia îl reprezintă chiar pe regale Arbinas cu animalul său de companie. Istoricul Xenophon chiar a întocmit un tratat numit “Kynegitika”, despre încrucişările dintre rase.

A treia categorie canină se încadrează in mod cert în conceptual de animal de companie, fiind vorba de câini mici fără niciun rol practice. La Athena avea loc un festival de trei zile în cinstea lui Dionysos, denumit Anthesteria, la care copiii primeau vase miniaturale (choes) ce ilustrau băieţi sau fete alături de căţei de tip maltez. Este posibil ca băieţii să fi primit mai târziu, ca parte a ritului de trecere către maturitate, câini de vânătoare. Alte choes au imagini cu cocoşi, iepuri, raţe sau capre. Câinii mici apar uneori şi în compania bărbaţilor, nu numai copiilor, cum avem pe o vază din perioada 45-440 a.Hr. de la British Museum, care ne prezintă un aristocrat ce se întoarce acasă de la un banchet cântând din liră şi ţinându-şi alături căţeluşul. Este posibil ca personajul să fie chiar poetul Anacreon.

…şi alte animale

Cât despre pisici, statutul lor în Grecia antică este mai degrabă incert, întrucât nu întâlnim foarte multe imagini cu ele. Cu siguranţă că grecii erau familiarizaţi cu prezenţa felinei prin contactul cu civilizaţia egipteană, care o venerau atât de mult încât, conform spuselor lui Herodot, egiptenii îşi rădeau sprâncenele când murea vreuna. Este improbabil ca pisicile să fi fost chiar animale de companie, pentru că s-au descoperit puţine oase în cadrul gospodăriilor. Rolul de vânător de şoareci îl aveau mai degrabă nevăstuicile şi dihorii. Cu o toate acestea câteva reprezentări sunt de găsit. Muzeul de Arheologie din Athena conţine o serie imprtantă de vase kouros pe care întâlnim tineri care ţin în braţe pisici sau câini. O stelă funerară de la Aegina, din 430-420 a.Hr., arată un tânăr care vrea să introducă o pasăre în colivie, iar mai jos un fel de cutie pe care stă aşezată ceea ce pare a fi o pisică domestică.

Pe lângă gâştele Penelopei, şi alte păsări mai puteau îndeplini rolul de animal de companie. De fapt, în afară de câini este posibil să fi fost cele mai populare în rândul vechilor greci. Copiilor li se ofereau în dar păsări. Multe stele funerare ne înfăţişează copii cu porumbei, sau copii şi cu păsări, şi cu căţei, într-o atmosferă jucăuşă. Plutarh şi alţi autori ne menţionează că oamenii se îngrijeau de papagali sau ciori, care îi distrau cu imitaţiile de voci. Păsări de tali mică precum vrabia erau ţinute pentru a delecta prin cântec. Unele vaze ne aduc în vedere şi specii mai voluminoase precum berzele, iar faimosul Alcibiade avea ca animal de companie un păun.

Grecii nutreau preferinte şi pentru animale mai puţin obişnuite. Un vas de la Penn Museum demonstrează că tinerii aristocraţi ţineau în casă gheparzi, procuraţi probabil din Egipt şi folosiţi ca simboluri de statut social. Un vas de la mijlocul secolului al V-lea a.Hr. prezintă o lecţie de muzică la care şcolarii îşi aduc animalele de companie, iar unul dintre ei deţine într-adevăr un ghepard. Un alt vas de tip hydria, la 10 ani distanţă ilustrează un ghepard care stă întins pe un fel de masă. O altă figură pe acelaşi desen sugerează un fel de maimuţă. Deşi avem puţine dovezi referitoare la folosirea primatelor ca animale de companie, în antichitatea târzie ştim că erau destul de comune.

Dacă faceam o vizită unei case greceşti aveam mari şanse să găsim o varietate de animale de companie mai puţin tradiţionale. Cicade şi greieri erau ţinuţi în mici colivii şi preţuiţi pentru cântecul lor. Poetul Meleagru chiar deplânge moartea cicadei sale după trei ani de captivitate, vreme în care l-a ajutat să se relaxeze. Un comentator antic al comediilor lui Aristofan pomeneşte despre obiceiul copiilor de a lega o gâză de o aţă şi de se juca cu ea prin aer.

Iepurii, vechi simboluri ale fertilităţii, erau şi ei valorificaţi ca animale de companie, nu numai ca vânat. Mai multe ceşti şi figurine sugerează acest lucru, cum ar fi vasul de tip pyxis de la Muzeul de Artă din Worcester. Şi aricii erau ţinuţi pe lângă casă, în pricipiu datorită preferinţei sale pentru melci şi limacşi. Aristotel ne povesteşte că un cetăţean din Byzantium se servea de un arici pentru a prevesti vremea, ceea ce îi aducea şi venituri consistente.

Numărul mare de animăluţe care apar pe ceramic şi stele ne dovedesc că vechii greci aveau tendinţa de a cimenta ataşamente emoţionale faţă de necuvântătoare. Nu putem spune prea multe referitor la existenţa unei conştiinţe a drepturilor animalelor, dar în literatură rareori se vorbeşte despre abuzuri. Multe cazuri concrete denotă un respect profund pentru animalele de companie. O anecdotă ne povesteşte că, în 480 a.Hr., când perşii lui Xerxes se apropiau de Athena, Themistocles a ordonat evacuarea femilor, copiilor şi bătrânilor. Printre acestia se afla şi Xanthippus, tatăl lui Pericle. Plutarh ne relatează că toţi câinii din Athena fugeau disperaţi după stăpânii lor, iar cel al lui Xanthippus a înotat după corabia sa până la Salamina, murind pe mal de epuizare. În onoarea sa, stăpânul i-a făcut un mormânt lângă mare.

Recomandări:

Douglas Brewer, Terence Clark, “Dogs in Antiquity:Anubis to Cerberus. The Origins of the Domestic Dog”, Warminster, 2001;

Norman Douglas, “Birds and Beasts of the Greek Anthology”, New York, 1929;

Denison Hull, “Hounds and Hunting in Ancient Greece”, Chicago, 1964.