Anii 1989-1991 în destinul românilor basarabeni (I)
Începând din acest număr, publicăm o serie de articole despre evenimentele care au avut loc în Moldova în ultimii ani ai existenţei URSS. Ne vom referi şi la activitatea organizaţiilor de eliberare naţională, scrie Igor Cașu pentru Adevărul.
La începutul anilor '80, pentru numeroşi observatori străini, RSS Moldovenească părea prea liniştită în comparaţie cu alte republici unionale europene. Ceea ce a urmat în anii Perestroikăi avea să infirme însă această percepţie. Reformele lansate de Mihail Gorbaciov începând cu aprilie 1985 au bulversat în scurt timp societatea sovietică, inclusiv cea din Moldova. Înainte de 1989, aproape nimeni nu vorbeşte, în spaţiul public, despre Independenţă sau reunirea cu România.
Explicaţia este următoarea: toate discuţiile pe aceste subiecte sunt interzise, iar cei care le exprimau intrau în vizorul KGB-ului şi de multe ori erau condamnaţi la ani grei de detenţie. Unul dintre aceştia a fost inginerul Gheorghe David, condamnat în 1986 la tratament într-un spital psihiatric pentru că a îndrăznit să-i scrie lui Gorbaciov despre discriminarea românilor basarabeni în politica de cadre şi cerea revenirea la alfabetul latin.
BIROUL POLITIC AL PCM DEVINE QUASI-PARLAMENT
Un aspect important care a anticipat deznodământul anilor 1989-1991 a fost evoluţia ponderii românilor basarabeni în Partidul Comunist al Moldovei. Aceştia au început să susţină în masă Frontul Popular şi alte organizaţii ale mişcării de eliberare naţională. Or, în ultimii ani ai existenţei URSS, Biroul Politic al CC al PCM, cât şi Comitetul Central, două organe-cheie decidente în republică, semănau mai mult cu un mini-parlament decât cu o structură monolitică şi obedientă primului secretar al partidului, aşa cum fusese decenii la rând.
În cursul anului 1989, poziţia mişcării de eliberare naţională era exprimată în Biroul Politic de către Mircea Snegur, secretar al CC pe probleme de agricultură, iar cele ale populaţiei rusofone, proimperiale, de către Vladislav Semionov, secretar al CC al PCM. Conflictul între cele două grupări din Biroul Politic avea să erupă la sfârşitul lui august 1989, când s-a discutat despre participarea lui Snegur la Marea Adunare Naţională din 27 august.
PONDEREA ETNICILOR ROMÂNI ÎN PCM ŞI GUVERN
Care era deci raportul dintre români şi alte etnii în PCM în timpul Perestroikăi comparativ cu deceniile anterioare? În 1985, ponderea moldovenilor/românilor în rândurile membrilor de partid era de 45, 8 %, în creştere la 48, 2 % în 1990. Prin comparaţie, în deceniile precedente cota moldovenilor în Partidul Comunist al Moldovei a fost mult mai mică decât ponderea lor în totalul populaţiei republicii.
De exemplu, în 1944 alcătuiau vreo 10%, în 1965 - deja 35% şi abia în anii 1978-1979 fusese trecut pragul de 40%. Între timp, ponderea ruşilor în PCM scade de la 30% în 1965 la 25, 9% în 1979, apoi la 23, 4% în 1985 şi 22% în 1990. Aceeaşi dinamică descendentă se observă şi în cazul ucrainenilor din RSSM, ponderea lor în rândurile membrilor PCM evoluând de la 23, 2% în 1965 la 21, 1% în 1985 şi 20, 6% în 1990. În total, în 1986, organizaţia de partid din RSSM număra 189.400 de comunişti, dintre care 25, 4% erau funcţionari din organele de stat şi de partid, precum şi din domeniul economiei, sistemului educaţional etc.
Această perspectivă de indigenizare continuă în politica de cadre este evidentă dacă analizăm cifrele care arată cum a evoluat componenţa etnică a nomenclaturii CC al PCM. În 1987, cota parte a moldovenilor/românilor în structurile de conducere ale Partidului Comunist al Moldovei, atât în Chişinău cât şi în teritoriu era de 54%, o creştere cu mai mult de 10 procente faţă de 1967. În acelaşi timp, din perspectiva gender, ponderea femeilor în posturile de conducere din partid la nivel de comitete raionale şi orăşeneşti era de 23% în 1986.
În ceea ce priveşte reprezentarea în guvern la nivel de miniştri, viceminiştri, preşedinţi de comitete şi departamente, moldovenii/românii constituiau 48% în 1984, cu peste 10% mai mulţi în comparaţie cu două decenii mai devreme. Cu toate acestea, în posturile de bază - preşedinte al Comitetului pentru Securitatea Statului (KGB) pe lângă Consiliul de Miniştri a RSSM, ministru de Interne şi alţi demnitari de rang înalt care se ocupau de politica de cadre - erau ruşi sau ucraineni devotaţi intereselor Moscovei, în detrimentul populaţiei locale.
Astfel, cel dintâi moldovean de naţionalitate română, originar din partea basarabeană a RSSM, care a deţinut funcţia de prim-secretar al CC al PCM a fost Petru Lucinschi, numit abia în noiembrie 1989. Primul şef al KGB-ului local, moldovean român din partea basarabeană a RSSM, a fost Tudor Botnaru, numit în iulie 1990.
Din alt punct de vedere, moldovenii/românii erau vădit discriminaţi în ceea ce priveşte prezenţa lor în calitate de conducători ai întreprinderilor industriale din RSS Moldovenească. Astfel, în 1984 ei alcătuiau doar 8, 6% - raportat la 1964 când constituiau 2, 3% - din numărul total al managerilor din industrie. În acelaşi timp, moldovenii/românii erau reprezentaţi pe larg la capitolul directori de colhozuri şi sovhozuri, unde ponderea lor, în 1984, era de 70, 3% şi, respectiv, 68, 8%. Aceste cifre explică, cel puţin parţial, cauzele tensiunilor ce apar în societatea moldoveană în timpul Perestroikăi şi care s-au încununat, la 27 august 1991, cu Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.
SIMION GROSSU ŞI TEZELE CC AL PCM DIN NOIEMBRIE 1988
În RSS Moldovenească, din 1985 până în 1989, la conducere era primul secretar al CC al PCM Simion Grossu, numit în funcţie cinci ani mai devreme în locul lui Ivan Bodiul. Grossu era reprezentant al vechilor elite, apropiat de cei din generaţia lui Brejnev şi Bodiul, care considera că reformele radicale nu sunt necesare în societate, nici la nivel politic şi economic, nici la nivel cultural şi etno-naţional. Anul 1988 este unul crucial, când Perestroika începe să fie resimţită şi în RSS Moldovenească.
La Plenara a VII-a a CC a PCM din ianuarie 1988 s-a afirmat foarte clar ideea potrivit căreia reforma politică nu va avea sorţi de izbândă fără promovarea unei reforme economice, în sensul introducerii unor elemente ale economiei de piaţă. Această platformă nouă a PCM a fost prezentată pe larg în noiembrie 1988 în aşa-numitele teze întitulate „Să afirmăm restructurarea prin fapte concrete", elaborată de către Simion Grossu, prim-secretar al CC al PCM; Victor Smirnov, al doilea secretar al CC al PCM; Ivan Calin, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM; Alexandru Mocanu, preşedintele Sovietului Suprem al RSSM, precum şi de alţi înalţi funcţionari de stat şi de partid, care conduceau atunci destinele republicii. Cei mai mulţi acceptau Perestroika mai mult formal, decât cu entuziasm. Drept exemplu, tezele conţineau dogme comuniste din perioada stagnării, cum ar fi „întărirea unităţii poporului sovietic", păstrarea controlului CC al PCM asupra intelectualităţii, păstrarea alfabetului chirilic pentru „limba moldovenească", menţinerea limbii ruse drept limbă de comunicare interetnică, nevoia consolidării „prieteniei popoarelor" etc.
Tezele PCM au fost aspru criticate chiar de comunişti la varii adunări de partid, dar şi în presă şi în cadrul unor mitinguri. În Teze nu erau invocate nici măcar în subsidiar ideile care erau exprimate din ce în ce mai apăsat în societatea moldovenească, anume nevoia de repunere în drepturi a limbii române, revenirea la alfabetul latin interzis în februarie 1941, problema evaluării critice a stalinismului, a foametei organizate din 1946-1947, a deportărilor în masă, precum şi a numeroaselor „greşeli" şi încălcări ale drepturilor omului din perioada stagnării.
APAR ORGANIZAŢIILE NEFORMALE
Pe acest fundal începe erodarea în masă a încrederii populaţiei în Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. Acest proces a continuat în perioada următoare, în contextul în care conducerea PCM refuza să comunice cu organizaţiile „neformale" şi neglija solicitarea din ce în ce mai pronunţată a opiniei publice de a declara limba română (numită în continuare „limba moldovenească") în calitate de limbă de stat.
Prima organizaţie zisă neformală (adică neînregistrată oficial, dar tolerată de autorităţi) a fost Cenaclul literar-muzical Alexei Mateevici, creat pe data 15 ianuarie 1988, de ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor (şi moldovenilor, cum se spunea în epocă). O dată aleasă, evident, nu întâmplător. Principalul animator al cenaclului era Anatol Şalaru, medic de profesie, alături de alţi tineri şi studenţi de la diferite facultăţi din Chişinău. Întrunirile aveau loc la început pe Aleea Clasicilor din parcul Puşkin din Chişinău, actualmente Grădina Publică Ştefan cel Mare.Ulterior, locul preferat a devenit Teatrul Verde de la lacul Comsomolist, azi Parcul de agrement Valea Morilor, mult mai încăpător şi mai puţin vizibil şi deranjant din perspectiva autorităţilor. De la bun început, la aceste evenimente erau prezenţi şi înalţi demnitari de stat sau de partid, care păreau entuziasmaţi pe moment, dar care ulterior condamnau cenaclul în oficioasele de la acea vreme „Moldova Socialistă" şi „Sovetskaia Moldavia" pe motiv că activităţile sale ar avea un caracter naţionalist, aşa cum a fost cazul viceministrului Învăţământului Public Simeon Musteaţă.
Anul 1988 este unul crucial, când Perestroika lui Gorbaciov începe să fie resimţită şi înRSS Moldovenească.
În partea a doua a anilor '80 ai secolului trecut începe să crească ponderea etnicilor români în posturile de conducere.Igor CaşuIstoric
Mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării
La baza mişcării naţionale care va culmina cu independenţa Moldovei de Uniunea Sovietică a fost Mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării (MDSR), fondată la 3 iunie 1988. Unul dintre primele documente ale MDSR a fost adoptat în data de 24 august 1988. Din el reiese că programul mişcării nu ridica explicit problema independenţei ţării, ci susţinea demersurile conducerii sovietice de la Moscova, în frunte cu Mihail Gorbaciov.
Astfel, MDSR sprijinea lozinca „Toată puterea-sovietelor" pe baza democratizării sistemului electoral, promova „ameliorarea substanţială a autodirijării colectivelor de muncă", „trecerea RSS Moldoveneşti la autogestiune totală", introducerea cetăţeniei RSSM. Se punea accentul, de asemenea, pe chestiunea „suveranităţii politice a RSSM", dar „în componenţa URSS".
Din revendicările cu caracter cultural-naţional, se evidenţiază cea cu privire la necesitatea „ameliorării condiţiilor de dezvoltare a culturii moldoveneşti, reîntoarcerea funcţiilor sociale ale limbii moldoveneşti, promovarea unei autonomii culturale reale pentru toate popoarele şi etniile conlocuitoare din RSS Moldovenească".
Ulterior, prin comasarea Cenaclului Mateevici, a Mişcării pentru restructurare, precum şi a altor organizaţii, gen Asociaţia Istoricilor, va fi creat, la 20 mai 1989, Frontul Popular din Moldova.
Sursa:www.adevarul.ro
