Autor 3362 vizualizări


În perioada sovietică, oficial, femeile erau egale în drepturi cu bărbaţii şi erau sărbătorite cu mult fast de 8 martie. În realitate însă erau discriminate tacit prin politica promovată de partid.

Ziua de 8 martie ca sărbătoare a femeii muncitoare a fost iniţiată de partidele de stânga din Statele Unite şi Germania la începutul secolului al 20-lea. Astăzi nu este neapărat o sărbătoare comunistă, fiind marcată în circa 30 de ţări, este adevărat, în mare parte din Europa Centrală şi de Est şi în statele post-sovietice. Dincolo însă de retorică, puterea comunistă a promovat o politică ce nu a dus la emanciparea femeii şi, mai mult, pentru o perioadă îndelungată, a subminat familia ca celulă a societăţii, încurajând „amorul liber şi fără obligaţii".

Familia, „celulă a societăţii burgheze"

Comunismul şi-a propus de la bun început să lichideze inegalităţile pe toate planurile, fie social, naţional, dar şi gender. Femeia trebuia să devină egalul bărbatului. Imediat după revoluţia din octombrie 1917, bolşevicii au lansat o politică de subminare şi chiar distrugere a familiei. Şi asta pe motiv că familia era privită drept o instituţie de tip burghez prin care se transmiteau valorile vechii societăţi. Statul comunist pretindea stabilirea unui control total asupra societăţii şi familia a fost considerată un impediment serios în calea atingerii acestui obiectiv.

Copiii nu mai trebuiau să asculte de părinţi, ci de partid. Astfel se naşte mitul despre Pavlik Morozov, copilul-„model" al societăţii comuniste care şi-ar fi trădat părinţii în 1932, în timpul colectivizării şi foametei. În realitate, majoritatea cercetătorilor consideră că Pavlik Morozov a fost omorât mai degrabă acccidental în timpul unei altercaţii cu nişte copii cu care se juca. De asemenea, versiunea că a pârât la OGPU mai degrabă vecinii decât proprii părinţi pare a fi mai verosimilă (apropo, astăzi la Chişinău există o frizerie ce poartă numele lui Pavlik Morozov!).

Kollontai, propagator al „noii morale" sexuale

Principalul ideolog al rolului femeii în societatea comunistă a fost Aleksandra Kollontai, o apropiată a lui Lenin. S-a născut în 1872, deci avea 45 de ani când începuse revoluţia. Ea propaga şi practica „amorul liber", fără obligaţii şi convenţii sociale, dar a fost obligată să-şi oficializeze relaţiile cu doi bărbaţi (primul fiind ofiţerul Vladimir Kollontai, cu care a avut un fiu) şi a avut nenumăraţi amanţi. În timpul războiului civil din Rusia, se căsătorise cu matrozul Pavel Dâbenko, cu 17 ani mai tânăr decât ea, acesta fiind comisar al unui tren blindat, cu care se deplasau împreună pe diferite fronturi ale războiului. Când Dâbenco a fost învinuit de indisciplină, i-a sărit în ajutor, intervenind pe lângă tribunalul revoluţionar.

Kollontai a devenit prima femeie sovietică care a deţinut funcţia de ministru (comisar), dar numai câteva luni, din noiembrie 1917 până în februarie 1918, fiind demisă de Lenin pe motiv că aderase la Opoziţia muncitorească şi era contra semnării păcii cu Germania. După 1922 a fost în serviciu diplomatic, inclusiv în Suedia, unde, printre altele, în 1944, va începe negocieri cu Frederik Nanu, ministru român la Stockholm, privind semnarea armistiţiului dintre URSS şi România lui Ion Antonescu. A murit în 1952, la 80 de ani. Personalitatea sa a inspirat câteva filme artistice, printre care Ninocika, cu Greta Garbo în rolul principal, film turnat la Hollywood în 1939.

Legislaţia familiei

Într-o discuţie cu Clara Zetkin din 1920, Lenin se exprimase că în comunism satisfacţia sexuală va fi la fel de accesibilă şi simplă precum a bea un pahar de apă. Mai întâi, în decembrie 1917, fusese abrogată cununia religioasă, odată cu adoptarea legii cu privire la separarea bisericii de stat. Din 1920 a fost legiferat avortul, iar în 1926 s-a adoptat un cod al familiei destul de permisiv, care simplifica la maxim procedura divorţului.

Deşi era perioada NEP-ului, industrializarea şi colectivizarea nefiind încă anunţate de Stalin, regimul acestuia avea nevoie de cadre loiale pentru a fi trimise acolo unde avea nevoie partidul. Cum de cele mai multe ori statul nu putea pune la dispoziţia familiilor locuinţe adecvate la noul loc de trai, transferul era încurajat să se facă doar de unul din soţi. Abia în 1936, Stalin va reabilita instituţia familiei, va lichida dreptul la avort şi va complica procedura de divorţ. În contextul ascensiunii Germaniei naziste în Europa şi odată cu reînvierea spectrului războiului, este încurajată sporirea natalităţii. Susţinerea familiilor cu mulţi copii a fost promovată mai ales din 1944, când s-a introdus Ordinul „Mamă-eroină". În 1955, avortul va fi legalizat, în contextul dezgheţului hruşciovist.

Femeia şi familia în RSS Moldovenească

După ocupaţia sovietică a Basarabiei în 1940 şi apoi în 1944, politica partidului faţă de femeie şi familie în provincia dintre Prut şi Nistru nu a fost decât o extindere a practicilor din URSS. Cununia religioasă a fost interzisă sub ameninţarea unor sancţiuni aspre, mai ales până în 1953. Studenţii de la instituţiile de învăţământ superior, până în anii 1970-1980, riscau să nu poată promova ca lectori la facultate sau în alte funcţii în oraş dacă se afla că nunta lor fusese precedată de cununie religioasă.

Pe de altă parte, morala comuniştilor nu era nici pe departe conformă criteriilor invocate oficial. Mai ales între 1944 şi 1960 se înregistrează numeroase cazuri de promiscuitate sexuală, unii comunişti cu funcţii având la dispoziţie câte un mini harem, adică 3-4 partenere, în mod quasioficial. Dacă organele de partid aflau despre aceste lucruri, vinovatul risca mustrare aspră sau excludere din partid. În anii 1960, de exemplu, un înalt funcţionar din Consiliul de Miniştri al RSSM a fost demis din funcţie pentru purtare necorespunzătoare în familie, manifestată prin divorţul de soţia bolnavă după un accident rutier. Mai aspru erau pedepsiţi comuniştii de rând sau nemembri de partid care comiteau încălcări similare ale legii sau moralei comuniste.

Deşi la nivel oficial se promova ideea egalităţii femeilor cu bărbatul, acest obiectiv a fost departe de a fi atins. Singura femeie care a condus un minister a fost Lucheria Repida, care între 1954 şi 1958 fiind Ministru al Controlului de Stat, un fel de gardă financiară a regimului sovietic. În toată perioada postbelică nu a existat nicio femeie membră a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei sau în funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem, deşi acesta nu era nici pe departe un organ important din perspectiva deciziilor emise, fiind totalmente supus voinţei Partidului Unic şi liderului acestuia.

Femeile alcătuiau majoritatea în colective de muncă în domeniul educaţiei, mai ales în instituţiile preşcolare şi medii, în medicină, în comerţ, dar, de obicei, în calitate de angajate de rând, nu şi în posturi de conducere. Lucrau de multe ori la munci grele din punct de vedere fizic, fie în construcţie, fie la asfaltat drumuri. În zona rurală, ele efectuau, de regulă, cele mai grele munci agricole, precum prăşitul, îngrijirea viţei de vie, culesul strugurilor sau a frunzelor de dud pentru viermii de mătase. Cea mai nocivă pentru sănătate era munca pe plantaţiile de tutun. Regimul sovietic nu a putut rezolva nici problema remunerării egale a muncii femeilor, pentru acelaşi volum de lucru ele primind un salariu mai mic decât bărbaţii.