Autor 89237 vizualizări


Harry Ross, un bărbat născut în anul 1929, la Topliţa, a supravieţuit calvarului din lagăre. Bărbatul a povestit pentru Adevărul că ororile Holocaustului au culminat cu momentul în care deţinuţii au început să mănânce cadavre de foame.

Harry Ross are 86 de ani şi o poveste uluitoare. Bărbatul născut în Topliţa, o localitate din nordul Transilvaniei, a supravieţuit Holocaustului, dar nu va uita niciodată cumplitele lucruri prin care a trebuit să treacă în lagărele de concentrare. A fost închis şi la Auschwitz, şi în Ladsberg. Orororile la care a fost martor au început cu foamea, munca epuizantă şi violenţa fizică şi s-au încheiat cu acte teribile de canibalism.     

Bărbatul, care locuieşte în prezent în Israel, îşi aminteşte că era copil când nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei:„De pe o zi pe alta, am devenit cetăţeni maghiari. Credeam că e bine, acolo parcă e mai multă civilizaţie şi mâncare. Deci, când armata glorioasă a lui Horthy a pătruns pe teritoriul Ardealului, am ieşit cu mic cu mare în stradă să salutăm, să aplaudăm, să ovaţionăm tancurile de ocupaţie ungureşti“, îşi începe povestea Harry Ross.

Nu a trecut mult însă şi a început coşmarul. Părintele său, împreună cu alţi evrei, au fost luaţi şi duşi în Ucraina, la săpatul tranşeelor. Tatăl său a murit la scurt timp, după ce s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. A fost înmormântat într-o groapă comună.

Drumul spre Auschwitz

În anul 1944, într-o dimineaţă de mai, toţi evreii din nordul Transilvaniei au fost adunaţi şi duşi la ghetoul din Reghin. După ce au fost ţinuţi o lună într-o fabrică de cărămizi, au fost îmbarcaţi în vagoane pentru vite şi duşi în lagărul Auschwitz-Birkenau, de pe teritoriul Poloniei ocupate de nazişti. Harry Ross avea doar 15 ani.  

„De cum am coborât din tren, am auzit nişte porunci nemţeşti pe care cu greu le înţelegeam, limba noastră maternă fiind pe jumătate maghiară, pe jumătate română. Trebuia să ne încolonăm, bărbaţii separat, femeile separat. Nici măcar nu mi-am luat rămas bun de la mama. Naiv, credeam că ne vom revedea în lagăr. Nu ne-am mai văzut niciodată“, povesteşte bătrânul evreu. Mult mai târziu a aflat că mama sa a fost gazată.

În lagărul de la Auschwitz-Birkenau, Harry Ross a stat câteva luni. Împreună cu mai mulţi tineri de vârsta lui au fost cazaţi în baraca numărul 19, într-o încăpere în care străteau 800 de suflete. În lagăr, un ins în uniformă, pe care a aflat mai târziu că-l cheamă Josef Mengele, îi selecţiona pe oameni:unii la cuptor, iar alţii la muncă silnică în Germania.

El a fost trimis la muncă, deşi constituţia nu-l recomanda pentru o muncă fizică, întrucât era palid şi slab. „Singura modalitate de a te evapora era să te lipeşti de gardul de sârmă ghimpată prin care trecea un curent de înaltă tensiune. Într-o secundă, te aflai în braţele morţii. Am văzut şi asemenea scene cutremurătoare“, îşi continuă povestea Harry Ross.

Construiau un aeroport subteran

La sfârşitul anului, unii prizonieri din Auschwitz au fost îmbarcaţi şi trimişi în Germania, în orăşelul Landsberg. Au fost trimişi la muncă silnică, la construirea unui aeroport subteran. „Numai un nebun putea să conceapă că nişte fiinţe necalificate şi stoarse de puteri, cum eram noi, se pot implica într-o construcţie de proporţii atât de mari. Aveam de cărat pe spinare ciment, saci de câte 50 de kilograme la nişte betoniere uriaşe, care aveau înălţimea unei case cu două etaje. Unii leşinau, dar nu era permis să te opreşti că venea zbirul cu biciul şi te altoia sau te împuşca“, mai spune Ross.

Aici a primit şi un număr:108767, care i-a rămas tatuat pe braţ. Nu a trecut mult şi s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, exact boala de care murise tatăl său. Bolnav fiind, a fost repartizat în altă zonă, unde zăceau în barăci reci şi umede sute de bolnavi. Oamenii mureau peste noapte, din cauza bolilor şi a foamei. „În fiecare dimineaţă, un comando special pătrundea în baracă şi evacua cadavrele. Era o scenă de coşmar, însoţită de mirosuri de oameni descompuşi. Nu înţeleg cum am suportat aşa ceva“, spune el.

Bătuţi pentru că mâncau oameni

Tot aici, îşi aminteşte Harry Ross, a apărut şi canibalismul. „Printre cei care se puteau mişca, au apărut consumatorii de carne din cadavre. Pur şi simplu se muşca dintr-un şold sau dintr-o mână, trecând peste greaţa care însoţea această ceremonie“, spune el. Desigur, nu toţi au ajuns să-şi mănânce aproapele, dar cei mai disperaţi au ajuns să se hrănească cu trupurile celor cu care împărţiseră până nu demult soarta crudă a condiţiilor din lagăr.

Când nemţii au aflat că în lagăr se mănâncă oameni, s-au răzbunat pe caporalul care îi păzea şi l-au snopit în bătaie. Lecţia nu a folosit la nimic. Nu a trecut mult şi alte cadavre au fost mutilate. Până în ziua eliberării, care a venit în luna aprilie 1945:„Nu voi uita niciodată acea zi. Eram în lagărul de lângă oraşul nemţesc Landsberg, atunci când trupele americane au reuşit să ajungă la noi şi să ne elibereze“.

Continuarea pe adevarul.ro