Americanul de la Waterloo, mâna dreaptă a Ducelui de Wellington
Era numit „Americanul” – deşi nu e clar dacă asta era vreo formă de alint – şi era unul dintre apropiaţii lui Arthur Wellesley, recunoscut mai degrabă cu titlul său nobiliar, Ducele de Wellington. Colonelul William Howe De Lancey s-a aflat de partea lui Wellington în ziua marelui său triumf – 18 iunie 1815 – de la Waterloo, când l-a înfrânt pe marele Napoleon. Ducele a supravieţuit; Americanul, nu.
De Lancey a fost lovit de o ghiulea şi a fost îngrijit pe front de soţia sa, pe care o ceruse în căsătorie cu numai două luni în urmă;însă a murit la câteva zile după încheierea bătăliei de la Waterloo. Mulţumită, în mare parte, mărturiilor fetei cu privire la experienţa de pe front, De Lancey a rămas în istoria britanică drept unul dintre marii martiri ai acelei zile de pomină.
De Lancey s-a născut în New York, în 1778, în una dintre cele mai puternice familii din oraş – un clan al cărui arbore genealogic se întindea până la sfârşitul anilor 1600. „Numele De Lancey trebuie să fi fost în vârful ierarhiei sociale şi politice”, a declarat Barnet Schecter, autor al volumului The Battle For New York:The City at the Heart of the American Revolution(Bătălia pentru New York:Oraşul din inima Revoluţiei Americane).
William Howe De Lancey
În timpul Revoluţiei, numele De Lancey a devenit sinonim şi cu Loialismul (n.r., loialiştii erau coloniştii americani care au rămas fideli monarhiei britanice în timpul războiului). William a fost botezat după generalul britanic care l-a înfrânt pe George Washington în bătălia de la Brooklyn, în 1776. Bunicul său, Oliver De Lancey, a organizat şi finanţat trei batalioane de luptători loialişti. Când William era copil, se afla pe moşia bunicului (localizată în mijlocul terenurilor arabile din Manhattanul vechi) când americanii au atacat şi incendiat casa, care a ars până în temelii.
Raidul l-a ratat pe Oliver, care nu era acasă în acel moment, însă americanii nu au ezitat să îi terorizeze pe toţi membrii familiei pe care i-au întâlnit. O prevestire pentru viitor. În 1783, William, care avea numai 5 ani, şi familia sa au părăsit New York, împreună cu alţi aproximativ 30.000 de loialişti.
Spre deosebire de majoritatea, familia De Lancey avea bani şi relaţii în afara graniţelor. După o şedere scurtă în Canada, tatăl lui William, Stephen, şi-a mutat familia în Beverley, în Yorkshire, Anglia – o enclavă loialistă. Confom genealogului Josepha De Lancey Altersitz, Stephen De Lancey şi-a asigurat o numire ca guvernator al Comunităţii Bahamas în 1798, urmată de o poziţie similară în Tobago. Fiul său a rămas în Anglia, iar la vârsta de 15 ani s-a înrolat în armată – adesea aceasta era ultima soluţie pentru tinerii fără titluri sau pământ, sugerând că în ciuda bogăţiei familiei sale, tânărul De Lancey a simţit că trebuie să muncească singur pentru a urca pe scara socială engleză.
„Era ofiţerul ideal”
Oricum, oricare ar fi fost raţiunile sale, William a prosperat. A urcat în grade până la cel de ofiţer subaltern, fiind repartizat în misiuni din India în Irlanda, şi a urmat noul Colegiu Militar Regal. În 1809, s-a alăturat echipei lui Wellington pentru Războiul Peninsular împotriva lui Napoleon. Pentru serviciul său de şase ani în campaniile din Spania şi Portugalia, De Lancey a câştigat titlul de cavaler şi încrederea Ducelui.
„Era ofiţerul ideal”, a spus David Crane, autorul volumului Went the Day Well? Witnessing Waterloo (A fost bună ziua? Martori la Waterloo). „Deştept, încrezător în propriile abilităţi, curajos, hotărât, de încredere, meticulos, un bun organizator şi, mai puţin obişnuit pentru un ofiţer, foarte plăcut.”
Plăcut mai ales de Wellington. Când Europa era cuprinsă de criză după evadarea lui Napoleon din exil, în martie 1815, a cerut ca De Lancey să fie repartizat din nou în echipa sa. În acel moment, tânărul ofiţer era staţionat în Scoţia, unde o întâlnise pe Magdalene Hall, fiica unui om de ştiinţă şi învăţat excentric, Sir James Hall. Cuplul se căsătorise cu numai 10 zile în urmă când De Lancey a primit ordinul de a se alătura lui Wellington în Bruxelles. A ajuns la sfârşitul lunii mai, iar soţia sa i s-a alăturat curând.
Napoleon strânsese o armată, iar bătălia era inevitabilă. Lucrând cu Wellington, De Lancey a jucat un rol esenţial în planificarea şi execuţia strategiilor de luptă. „De Lancey a fost ceea ce în termeni moderni ar fi definit drept şef de stat major”, a spus istoricul David Miller, autorul cărţii Lady De Lancey at Waterloo:A Story of Duty and Devotion(Doamna De Lancey la Waterloo:O poveste despre datorie şi devotament). „Wellington a fost fără îndoială responsabil cu strategia şi planificarea generală, dar De Lancey a fost responsabil cu executarea acelor lucruri, mutarea trupelor, împărţirea zonelor şi a responsabilităţilor şi aşa mai departe”.
Şi aceasta nu era o sarcină tocmai simplă:Gregory Fremont-Barnes, conferenţiar la Academia Militară Regală, observa că forţa britanică la Waterloo număra cam 73.000 de oameni – cu aproximativ 10.000 mai puţin decât întreaga Armată Britanică de azi. De Lancey „a avut o responsabilitate descurajatoare”, crede Fremont-Barnes.
Dar britanicii erau pregătiţi când tunurile franceze au început să tragă în dimineaţa zilei de 18 iunie. S-au purtat lupte dure pe un front de patru kilometri. La mijlocul amiezii, când De Lancey stătatea în şa în apropiere de linia frontului, alături de Wellington şi alţi câţiva ofiţeri, o ghiulea a ricoşat şi l-a lovit în umăr. După cum descria Wellington mai târziu evenimentul, forţa „l-a aruncat câţiva metri peste capul calului său. A căzut cu faţa la pământ, a sărit şi a căzut din nou. Tot echipajul a descălecat şi a fugit la el şi când am ajuns eu, el a zis:‘Roagă-te, spune-le să mă lase şi să mă lase să mor în pace’.”
Wellington l-a cărat până la un spital de campanie improvizat
Ajutaţi de sosirea la timp a aliaţilor prusaci, britanicii i-au înfrânt pe francezi în acea zi, punând capăt luptelor de două decenii cu Napoleon şi Franţa. Wellington a fost eroul bătăliei de la Waterloo. Pentru De Lancey, ceea ce a urmat a fost o moarte înceată, din cauza rănilor, uşurată numai de prezenţa Magdalenei, care l-a îngrijit timp de o săptămână în acea cabană dărăpănată ce servea drept spital.
Magdalene a scris o mărturie la persoana întâi cu privire la ultimele zile alături de soţul său, care a circulat pe la întreaga elită literară din Anglia:Charles Dickens a scris că nu a citi nicicând ceva „atât de real, atât de emoţionant”. În 1906, memoriile sale au fost cuprinse într-o carte:A Week at Waterloo in 1815 (O săptămână la Waterloo în 1815).
Moartea Colonelului De Lancey a devenit însă o poveste lacrimogenă romantică. „Chiar dacă poţi risipi lumina romantică pe care povestea ei o aruncă peste memoria lui, există numeroase dovezi în jurnale, ziare şi amintiri din acele vremuri, de la Wellington însuşi înainte, care arată că a fost plâns amarnic, atât ca om, cât şi ca soldat”, a declarat Crane.
