America lui John McCain

Dispariția senatorului John McCain, la 81 de ani, un maverick al scenei politice din SUA, ar putea da un nou impuls segmentului moderat din ambele partide americane. Se simte nevoia unei platforme, a unui candidat care să-i reprezinte pe cei plasați mai la centru, adresându-se în același timp și independenților. Aceasta este poate concluzia funeraliilor senatorului american. Obama, Clinton, Biden, Bush, Petraeus, Albright și ceilalți reuniți în Catedrala Națională au mai multe în comun decât lucruri care îi separă. Pentru câteva momente toți s-au regăsit în America lui McCain.Cealaltă juca golf. 

Havel spunea că politicienii trebuie să aibă „un elementar simț dramatic în legătură cu modul cum diferite acțiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradație și o arhitectură“. Uitându-ne la tot ceremonialul public al plecării sale în istorie, la coregrafia gândită până la ultimele detalii chiar de el (discursurile, participanții, atmosfera), senatorul John McCain pare să fi fost un maestru al dramatismului. Un avocat înfocat al extinderii NATO, un prieten al democrațiilor din Europa Centrală și de Est, un apărător al suveranității Ucrainei și Georgiei, un adversar declarat al impulsurilor expansioniste manifestate de Putin, John McCain a fost un simbol al relației euroatlantice. Era nelipsit de la Conferința de Securitate de la München (poate cel mai important loc de întâlnire și socializare al Europei cu America, al elitelor de pe ambele maluri ale Atlanticului), mai ales după războiul georgian din august 2008. Fostul președinte al Estoniei, Toomas Hendrik Ilves îl consideră drept „cel mai mare transatlantist american de după Războiul Rece“. Pe acest fond, petiția lansată de nume importante ale diplomației internaționale (Anders Fogh Rassmusen, George Robertson și Javier Solana) pentru ca noul cartier general al NATO să poarte numele lui John McCain. 

„Libertatea nu a fost niciodată un slogan”

Însă mai este ceva foarte specific senatorului american. Un simț autentic de onoare, o reverență marțială față de serviciul public perceput ca o datorie sacră. “Se uitau la el de parcă venea dintr-un alt timp, care se ghida după un cod diferit, ancestral, când curajul, integritatea, datoria erau vii. Era codul McCain,” a spus în discursul său fostul vicepreședinte al SUA, Joe Biden. Nici nu avea cum să fie altfel. Provine dintr-una din marile familii militare ale Americii. A fost crescut într-o anumită tradiție. Tatăl și bunicul său au fost amirali în US Navy. Și ca și aceștia avea să urmeze cursurile Academiei Navale de la Annapolis pregătindu-se pentru o carieră militară ca pilot în marină. Războiul din Vietnam avea să reprezinte pentru el o experiență formativă decisivă. Avionul său a fost doborât în timpul unei misiuni de bombardament deasupra Hanoiului, la 26 octombrie 1967. Apoi au urmat 5 ani și jumătate de captivitate în închisorile nord-vietnameze, parte din ei în condiții de izolare, fiind torturat în mod repetat. A refuzat eliberarea timpurie doar pentru că tatăl său era comandantul forțelor din Pacific (inclusiv al celor din Vietnam). Iar după ce nu a mai putut să servească în marină, o consecință a torturilor pe care le-a cunoscut în Vietnam, McCain s-a dedicat serviciului public în Congresul american. Sugestiv este faptul că după atacurile de la 11 septembrie 2001, și-a petrecut întotdeauna Ziua Națională (4 iulie) alături de militarii dislocați în teatrele de război.  

Senatorul american a rămas până la capăt un true believer în necesitatea apărării Vestului și a continuat să creadă profund în excepționalismul Americii, în justețea sa morală, în capacitatea ei de a construi o ordine care privește dincolo de interesul îngust, egoist, promovând cauze și bunuri publice universale: „ceea ce ne-a individualizat în marile capitole ale istoriei este faptul că ne-am văzut interesele în lume că fiind intim legate de progresul global al idealurilor noastre“. A considerat mereu că America are o responsabilitate specială în lume, aceea de a rămâne „campioana drepturilor omului – pretutindeni, pentru toți oamenii și în toate vremurile“. Această optică, dar și captivitatea în închisorile comuniste nord-vietnameze l-au făcut să devină cel mai mare adversar al abuzurilor și torturilor practicate de CIA după atacurile de la 11 septembrie împotriva teroriștilor Al-Qaeda. „Tortura a fost folosită de Inchiziție, de japonezi în Al Doilea Război Mondial și de Kmerii Roșii în Cambogia“, spune McCain în ultima sa carte. America trebuie să fie altfel. Tot el a îmbrățișat concluziile raportului democrat pe această temă (din decembrie 2014), respins de marea majoritate a republicanilor. În același timp, s-a aflat mereu de partea “celor fără de putere”, a acelora deveniți ținta abuzului de putere de orice fel. Disidența de pretutindeni – Boris Nemțov, Aung San Suu Kyi, Euromaidanul, Serghei Magnițki (post-mortem) – a avut în senatorul american un mare susținător. Pentru el, „libertatea nu a fost niciodată un slogan”, după cum spune fostul președinte estonian. 

Pentru John McCain răspunsul la întrebarea timpului nostru „cine suntem?“ ține de aderența la un crez comun, la setul de valori care compune nucleul dur al identității naționale – credința în libertăți și drepturi inalienabile, în instituțiile care le protejează și, mai presus de toate, în ideea că „toți suntem creați egali“. „Fidelitatea față de acestea – nu față de etnie sau religie, cultură sau clasă“ este ceea ce înseamnă să fii american. Este o temă care l-a preocupat până în ultimul moment. „Suntem o națiune de idealuri, nu una definită de sânge sau pământ. Suntem binecuvântați și o binecuvântare pentru întreaga omenire când păstrăm și avansăm aceste idealuri acasă și în lume“, spune el în scrisoarea de adio către poporul american. 

Într-o vreme care încurajează polarizarea, care înțelege politica exclusiv ca o competiție de sumă zero și recompensează înainte de toate fidelitatea partizană și demonizarea oponentului ideologic, John McCain a rămas „campionul compromisului“, o emblemă a spiritului bipartizan, aflată dincolo de loialitățile tribale. „A înțeles că unele principii transcend politica. Că anumite valori transcend partidul. A considerat că este datoria lui să respecte acele principii și să sprijine acele valori”, a spus fostul președinte Obama în discursul său. Este păcatul ultim de care a fost acuzat în timpul primarelor care trebuiau să decidă candidatul republican pentru Senat în 2016. Filozofia sa politică era cu totul alta și complet atipică pentru timpuri adânc partizane: compromisul nu înseamnă să te compromiți. Dimpotrivă, guvernarea înseamnă compromis. „Nu există un alt mod de a guverna eficient o societate deschisă. Iar compromisul bazat pe principii nu este un unicorn. Poate fi găsit atunci când punem avantajul politic pe planul doi după problema pe care încercăm să o rezolvăm. (...) a guverna înseamnă să cauți compromisul.“ Nu este de mirare că atât de mulți democrați au ținut să îl elogieze pe senatorul republican: Obama, Joe Biden (care și-a început discursul: „Sunt democrat. Și l-am iubit pe John McCain. (...) Mereu m-am gândit la John ca la un frate.“) sau prietenul său apropiat, fostul senator Joe Lieberman. Acesta din urmă a povestit un episod din 2008, când candidatul republican la prezidențiale i-a propus să fie vicepreședintele său – „Ești democrat. Eu sunt republican. I-am putea da țării noastre leadership-ul bipartizan de care are nevoie“. Ultima sa lecție de compromis a fost votul pentru menținerea Obamacare. O anatemă pentru republicanii de rit nou. Însă discursul său de atunci rămâne unul memorabil: o pledoarie pentru revenirea la vremurile în care spiritul bipartizan, compromisul, nevoia de cooperare, încrederea în celălalt erau o normalitate pe Colina Capitoliului – “progresul gradual, compromisurile pe care cealaltă parte le critică dar poate să le accepte nu sunt strălucitoare. Nu le resimțim ca pe o victorie politică. Dar este ceea ce putem aștepta cel mai mult de la sistemul nostru de guvernare, care funcționează într-o țară atât de diversă și de liberă precum a noastră.” A pledat până în ultimul moment pentru nevoia de a “ne recupera sentimentul că suntem parte dintr-o comunitate care este mai mare decât cohorta noastră politică și că toți, în ciuda dezacordurilor noastre, avem interese și valori comune.” O atitudine complet diferită de atmosfera încapsulată pe anumite tricouri care par să fie tot mai populare la mitingurile ținute de Donald Trump – “I would rather be Russian than Democrat.” 

John McCain și președintele Donald Trump

În timp, în special după noiembrie 2016, senatorul John McCain și președintele Donald Trump s-au aflat deseori pe baricade opuse. Și în fond erau o mulțime de lucruri care îi despărțeau. Aveau o relație mai degrabă furtunoasă. De exemplu comportamentul președintelui Trump de la Helsinki a fost taxat ca „cea mai rușinoasă performanță a unui președinte american”. La fel, McCain nu a acceptat niciodată poziția lui Donald Trump asupra verdictului serviciilor de informatii americane privind amestecul Kremlinului în alegerile americane: „Atunci când ai mai multă încredere în cuvântul unui colonel KGB, decât în comunitatea americană de informații, asta nu are nicio legătură cu ideea de a pune America pe primul loc”. Nu s-a îndoit niciun moment că interferența Rusiei în alegerile din 2016 a fost reală. „Un adversar crud a încercat să ne saboteze alegerile, amplificând diviziunile politice și disfuncționalitățile sistemului nostru de guvernare. Cruțându-l pe Putin pentru asaltul asupra democrației noastre nu doar că încurajează o agresiune și mai mare, dar transmite victimelor și potențialelor victime ale agresiunii rusești (Ucrainei, Georgiei, statelor baltice, Poloniei) că pe Statele Unite nu se poate conta pentru că nu-și apără nici măcar propria democrație.” Mai mult era convins ca Rusia trebuie descurajată din a mai încerca să atace fundamentele democrației americane, alegerile libere: “dacă Putin nu este făcut să regrete decizia sa se va întoarce la locul faptei din nou și din nou.” Senatorul McCain se află în parte chiar la originea investigației începute de FBI asupra presupusei coluziuni de campanie dintre Donald Trump și Kremlin, fiind cel care i-a transmis lui James Comey celebrul dosar Steele. Departe de a vedea investigația FBI-ului drept o “vânătoare de vrăjitoare”, îl considera pe procurorul special, Robert Mueller, drept un om cu “un caracter și o probitate excepțională”.

Sunt mulți cei care au văzut în simbolismul funeraliilor senatorului american o veritabilă formă de #Rezist îndreptată împotriva marelui absent – Donald Trump. Dimensiunea a fost vizibilă (amplificată poate și de ecoul media) pe parcursul întregii săptămâni, totul culminând cu mesajul transmis de fiica senatorului: „America lui John McCain este America Revoluției. America lui Abraham Lincoln. (...) America lui John McCain nu are nevoie să fie făcută din nou mare pentru că America a fost întotdeauna mare“. Momentul a fost aplaudat la scenă deschisă în Catedrala Națională. Contrastul, distanța dintre cei doi, dintre cele două Americi nici nu poate fi mai mare. Sugestiv este și faptul că, la sfârșitul vieții, McCain era mult mai popular printre democrați (74%) decât printre republicani (doar 52%). Este o realitate care poate explica în parte „schimbarea la față“ a Partidului Republican și deriva către trumpism. Dar poate, în același timp, plecarea sa de pe scenă devine un moment de inflexiune, de reconectare cu un anumit tip de atitudine publică, de revitalizare a Americii lui McCain si de mobilizare a „republicanismului de centru“ care nu are nimic de a face cu tranzacționalismul de tip America first. În fond, „tot ce iubesc la America locuiește în acest om“ a concluzionat pe Twitter generalul Mattis, șeful Pentagonului.