Al Doilea Război din Indochina: cea mai mare înfrângere a Statelor Unite din secolul al XX-lea (II)

Autor 4840 vizualizări


Războiul din Vietnam a rămas cunoscut ca unul dintre cele mai sumbre episoade din istoria Statelor Unite,timp de câteva decenii administrațiile prezidențiale escaladând inutil un conflict care practic nu era al lor. Ironia a făcut ca determinarea și perseverența nord-vietnamezilor să fie mai importante decât forța brută a armelor de distrugere în masă americane. Luând însă în considerare numeroasele victime din ambele tabere,este greu de stabilit dacă a existat cu adevărat un învingător.

Un nou context politic după Conferința de la Geneva

Pentru a combate regimul politic din nord,americanii aveau nevoie să mențină controlul politic în sud. În acest sens,ei au acordat sprijin urcării la conducerea Vietnamului de Sud lui Ngo Dinh Diem,ale cărui tendințe autoritare și atitudini rigide nu îl prea entuziasmau pe președintele american Eisenhower,dar nu existau alte opțiuni. Diem era candidatul favorit al catolicilor conservatori,alături de cei doi frați ai săi numele Diem devenind foarte cunoscut. Locuind o vreme în Franța și Belgia în comunitățile vietnameze – s-ar fi zis că are destulă experiență în arta guvernării. Din păcate Diem nu se va dovedi a fi așa cum era caracterizat la acea vreme de ziarul New York Times,„un eliberator asiatic [...] un om a cărui viață – toată – este devotată țării sale și Dumnezeului său” (The New York Times,May 10,1957 apud Chester I. Cooper,The Lost Crusade:the full story of U.S. involvement in Vietnam from Roosevelt to Nixon. London:MacGibbon &Kee London,1971,p. 151)-nici măcar un stat democratic și liberal precum S.U.A. nu ezita să recurgă la mijloacele de propagandă și manipulare.

Presimțirile celor neîncrezători în regimul Diem se vor dovedi întemeiate deoarece a urmat o perioadă sumbră în care a acționat ca un adevărat tiran:a întreprins macabre persecuții împotriva sectelor religioase,dar și a budiștilor care erau majoritari,izolându-i în Delta Mekongului și lansând campania „Denunță comuniștii” prin care 25 000 de simpatizanți ai comunismului au fost arestați și peste 1000 uciși. Lupta lui Diem contra comuniștilor era complet radicală,un adevărat măcel care se răsfrângea fără motiv și asupra celor care nu erau de confesiune catolică.

Confruntarea directă cu un nou inamic

Noua administrație americană,John F. Kennedy,fusese cea care a dat cu adevărat curs izbucnirii războiului direct între Vietnamul de Nord și Statele Unite iar noua strategie politică a celor din urmă se va modela în funcție de amenințarea la care vor fi supuse. Începând cu 1961,numărul trupelor americane staționate pe teritoriul Republicii Vietnam (Vietnamul de Sud) crescuse substanțial,concomitent cu susținerea militară și financiară a guvernului Diem. Vietnamul și statele vecine fuseseră transformate într-un real teren american de testare a armelor,efectivele militare fiind compuse și din trupe de soldați din Forțele Speciale antrenate pentru războiul de gherilă și în general pentru războiul care presupune operațiuni speciale – Beretele Verzi. Așa cum credea și Kennedy,problema era mai degrabă de natură politică (și chiar ideologică) și mai puțin militară,dar nu putea fi rezolvată până ce guvernul sud-vietnamez nu schimba în bine situația din Republica Vietnam.

Nici în Statele Unite problema maselor de populație nu era simplu de gestionat. Opinia publică americană era destul de variată cu privire la Războiul din Vietnam,dar cei mai mulți nu se arătau foarte entuziasmați de acest conflict. Președintele american apelase astfel la forța seducătoare a mass-mediei pentru a insufla oamenilor un sentiment plin de vervă eroică și a-i face să nu se teamă și să nu pună la îndoială intențiile pacifiste și salvatoare ale politicii externe americane. El însuși interpretase un rol într-un serial ce avea ca temă acest război. „Un episod intitulat «The Bishop of Bayfield»,dramatiza evacuarea navală a vietnamezilor creştini din portul Haiphong,din Vietnamul de Nord.” (Nancy E. Bernhard,Capitolul 6:A More Vivid Picture of War:The Defense Department’s Domestic Information Programs,1948-1960,în U.S. Television News and Cold War Propaganda,1947-1960. Regatul Unit:Cambridge University Press,1999,pp. 150-151) 

 Întreaga acţiune cuprinde „figurile de stil clasice ale Războiului Rece:militari cu atitudine protectoare şi părintească salvează refugiaţii înspăimântaţi şi murdari din mâinile Roşilor. Povestea combină în mod ţipător simbolurile creştine şi propaganda Războiului Rece.” (MacDonald,Television and the Red Menace,p. 119 apud Nancy E. Bernhard,op. cit.,p. 152) 

Această strategie a avut efectele scontate în special în rândul tinerilor. Mulți dintre aceștia s-au oferit voluntari pentru a pleca să lupte în Vietnam. Azi,site-urile de specialitate (History) ne oferă mărturii scrise,dar și rostite ale veteranilor care ne relatează experiența acestui război. Skip Weber,fost lider de pluton de tancuri în Războiul din Vietnam,a plecat voluntar pe front pentru că pe atunci,părea un lucru pe care oricine trebuia să îl facă. Deoarece își luase cu el o cameră foto și o cameră video pe care le transporta oriunde în cutiile de armamnet și de muniție,a reușit să realizeze numeroase fotografii și pelicule din operațiunile militare,dar surprinzând și viața zilnică a vietnamezilor și chiar lansarea și detonarea unei bombe cu napalm. Spre deosebire de filmele regizate în siguranță pe platourile de filmare realizate de compatrioții săi,înregistrările media ale veteranului nu au nicio doză de falsitate sau manipulare,ele fiind astăzi mărturii autentice ale unor fragmente din evenimentele războiului.

Misterul incidentului din Golful Tonkin

Spre sfârșitul anului 1963,din cauza refuzului lui Diem de a renunța la acțiunile sale radicale și de a realiza reforme care să atragă de partea sa o majoritate a sud-vietnamezilor și văzând în acesta un element destabilizator,agenții CIA au încurajat asasinarea lui Ngo Dinh Diem. La scurt timp după aceea,o nouă criză lovește Statele Unite,John F. Kennedy,care ar fi avut în plan retragerea trupelor americane din Vietnam,a fost și el asasinat. 

Aceste evenimente ar fi putut sau ar fi trebuit să pună capăt războiului,dar situația era deja suficient de avansată și avea să degenereze și mai mult. Administrația americană care a urmat,condusă de Lyndon B. Johnson,s-a bazat pe ideea potrivit căreia singura soluție necesară încetării războiului era creșterea forței și prezenței militare în Vietnam. Având în vedere că noua conducere care a urmat lui Diem nu se dovedea mai eficientă iar trupele sud-vietnameze nu ofereau rezultatele scontate,americanii au pus în aplicare un program de bombardare a granițelor Laosului pentru a întrerupe aprovizionarea către Vietnamul de Nord și au întreprins raiduri navale prin care țineau sub observație mișcările Viet-Cong (vietnamezii comuniști). Astfel,la 2 august 1964,Marina Statelor Unite care staționase două distrugătoare,Maddox și Turner Joy,în Golful Tonkin,a raportat un atac al unor ambarcațiuni mici de patrulă nord-vietnameze,urmând ca la 4 august să fie semnalat un al doilea atac. Imediat după acest al doilea atac (care rămâne încă într-o umbră de mister),președintele american,Johnson,a cerut Congresului permisiunea de a apăra forțele S.U.A. iar Senatul și Camera Reprentanților au votat în unanimitate așa-numita Rezoluție a Golfului Tonkin. Acest document acuză acțiunea Vietnamului de Nord,pe motivul violării principiilor Cartei Națiunilor Unite și ale dreptului internațional și atacării în mod deliberat și repetat a vaselor americane situate în ape internaționale,reprezentând astfel o amenințare la pacea internațională. Un paragraf din prima secțiune a Rezoluției este foarte sugestiv pentru evidențierea caracterului dual al conducerii americane în raport cu acest incident:„Statele Unite,care oferă asistență popoarelor din sud-estul Asiei pentru a-și proteja libertatea și care nu au nicio ambiție teritorială,militară sau politică în acea zonă,doresc doar ca aceste popoare să fie lăsate în pace să își clădească propriile destine în felul lor.” (Eighty-eight Congress of the United States of America,Joint Resolution;http://www.ourdocuments.gov/doc.php?doc=98) 

Cu toate acestea,Rezoluția Golfului Tonkin a permis lui Lyndon Johnson să ia toate măsurile necesare,inclusiv recurgerea la forța armată pentru apărarea trupelor americane și a popoarelor din Indochina,în special din Vietnam în lupta împotriva comuniștilor.

Drept urmare,Johnson și consilierii săi au ordonat armatei americane lansarea Operațiunii „Bubuit de tunet”,o campanie de bombardare a nordului vietnamez care a început pe 13 februarie 1965 și a continuat până în primăvara lui 1967.

Raporturi de forțe inegale

Forța militară a americanilor creștea în raport cu degenerarea conflictului iar acest lucru nu putea decât să producă distrugeri în masă și nicidecum diminuarea războiului. Trupele Viet-Cong au săpat în jur de 30 000 de mile de tranşee şi au construit peste 20 de milioane de adăposturi împotriva bombardamentelor. „Bazat pe sloganul «Consideră adăpostul a doua ta casă»,scopul era să se construiască trei sau patru adăposturi de persoană:unul acasă,unul la locul de muncă şi unul între acestea.” (William J. Duiker,Sacred War. Nationalism and Revolution in a Divided Vietnam. New York:McGraw-Hill,Inc.,1995,p. 200) 

Chiar și şcolile,dar în general cele care erau frecventate de copiii elitelor de partid şi ai guvernului fuseseră transformate în fortificaţii,ce-i drept,cam rudimentare:studenţii erau mutaţi într-o reţea de tranşee săpată în curtea şcolii,aşa-numitele săli de clasă,care se sprijineau pe pereţii de noroi,erau întărite cu structuri de bambus,în timp ce sub bănci exista pentru fiecare câte un locaş care reprezenta de fapt o ascunzătoare,prevăzută cu câte o cască împletită din paie pe care o foloseau în cazul unui atac aerian. 

 Războiul din Vietnam a fost prin excelență un război inegal din punctul de vedere al forței militare. Chiar dacă nord-vietnamezii primeau suport substanțial din partea guvernului chinez,tot părea insignifiant în raport cu mașina de război americană. Statele Unite nu doar că au folosit arme care le depășeau cu mult pe ale adversarilor,dar erau și mai eficiente. Elicopterele Bell UH-1,cunoscute și ca elicopterele Huey,erau aparate de zbor mai mici și mai ușoare care puteau zbura la altitudini reduse,să aterizeze pe spații restrânse și erau mult mai ușor de manevrat în timpul atacurilor de la sol. Au fost folosite în special pentru transportul trupelor și armamentului,pentru evacuarea soldaților răniți,dar și pentru lansarea de atacuri aeriene,aceste elicoptere putând fi echipate cu mitraliere M60 de 7,62 mm,M134 Gatling Miniguns care trăgeau cu 4000 de rotații pe minut și lansatoare de rachete XM158. Este lesne de imaginat că numai un singur astfel de aparat era suficient de capabil să șteargă de pe hartă oricare dintre satele vietnameze care,cele mai multe încă trăiau precum în Evul Mediu – în război s-au folosit însă peste 7000 de elicoptere Huey și bineînțeles nu au fost singurele arme de acest tip. 

În fața superiorității armamentului S.U.A.,s-ar fi zis că vietnamezii comuniști nu aveau nicio șansă. Totuși,aceștia au apelat la cu totul alte strategii pe care soldații americani abia târziu le-au descoperit – trupele Viet-Cong au folosit în avantajul lor tunelurile de la Cu Chi. Acestea se întindeau pe o suprafață de peste 120 de mile și aveau o adâncime de peste 9 metri,fiind folosite ca adăposturi împotriva atacurilor aeriene,dar și ca o rută de transport subteran. Comuniștii vietnamezi au petrecut luni întregi în aceste ascunzători confruntându-se și aici cu pericole precum inundații,boli,ventilație foarte slabă,insecte,șerpi iar mai târziu,așa-numiții „tunnel rats”,soldați americani special antrenați să navigheze prin aceste tuneluri înarmați doar cu lanterne și pistoale.

 Cu toate că armamentul vietnamezilor era inferior,aceștia îl foloseau într-un mod cât mai eficient posibil lovind cu precizie și tenacitate,iar când nu exista altă soluție,chiar se sacrificau pentru a-și îndeplini misiunea,în detrimentul americanilor care iroseau cantități uriașe de muniție,uneori inutil (în special soldații tineri neexperimentați care erau înspăimântați de atacurile fulger ale Viet-Cong). Un veteran vietnamez mărturisea: „După operaţiune am inspectat tunelele şi nu am găsit vreo lungime mai mare de 50 de metri care să fi fost descoperită sau avariată de americani. Au distrus doar în jur de 100 de tuneluri cu explozibili şi ceva din adăposturile de bombe civile.” (Mangold and Penycate,Tunnels of Cu Chi,p. 175 apud  William J. Duiker,op. cit.,pp. 205-206) 

Ofensiva Tet

Cu cât Vietnamul de Nord era mai tare zguduit de forța aeriană și de infanteria americană,cu atât încrederea de sine a lui Johnson creștea și era convins că victoria este foarte apropiată. Începutul anului 1968 avea să îi schimbe total această percepție,nu doar lui,dar și opiniei publice americane. Noaptea de 30 spre 31 ianuarie era consacrată sărbătorii Tet sau Anul Nou Vietnamez,moment mult așteptat nu doar de localnici,dar și de americani,văzându-l ca pe un prilej de încetare a ostilităților. În 1968 însă,aceștia din urmă s-au înșelat mai mult ca niciodată în privința adversarilor lor deoarece nord-vietnamezii și trupele Viet-Cong au lansat un atac coordonat împotriva mai multor orașe importante din Vietnamul de Sud,surprinzător,toate având concentrare militară americană masivă – Ofensiva Tet.

 Folosind arme mici,un pluton format dintr-un număr restrâns de soldați avea misiunea de a lua cu asalt ambasada Statelor Unite,zgomotele gloanțelor fiind acoperite sau confundate cu cele ale artificiilor. La ora 2:00 a.m. (în cartea lui Robert McMahon este precizată ora 2:45 a.m.) s-a auzit o explozie uriașă care a produs o gaură imensă în zidul clădirii ambasadei și imediat,sunetele de tragere ale mitralierelor AK-47;abia atunci oficialii din instituție au realizat că sunt atacați. În atmosfera haotică soldații americani au reușit printr-un miracol să ucidă liderii plutonului de asalt vietnamez,fără de care Viet-Cong nu mai putea continua operațiunea în această zonă,dar atacul a fost incredibil de surprinzător (pentru nord-vietnamezi nu conta dacă pierdeau sau câștigau,conta doar voința). Ho Chi Minh și consilierii săi de la Hanoi au planificat Ofensiva Tet cu scopul de a obține fie o victorie decisivă,fie retragerea armatei americane – era de fapt cel de-al treilea stagiu de ofensivă militară învățat de la strategii chinezi în timpul Primului Război din Indochina (cu francezii),fiind esențial în operațiunile de gherilă. Ofensiva Tet a arătat însă că victoria mai trebuia așteptată atât de către americani,cât mai ales de către vietnamezi. Atacul s-a soldat de ambele tabere cu pierderi omenești enorme:aproximativ 32 000 de vietnamezi comuniști au fost uciși și alți 5 800 au fost capturați;de cealaltă parte,în jur de 1 100 de americani și 2 300 de sud-vietnamezi și-au pierdut viața în timpul primului atac și lăsând orașul Hue în ruine,supraviețuitorii rămânând fără adăposturi și hrană. Ofensiva Tet a avut și un enorm impact moral asupra americanilor,trezind opinia publică la realitate și obligând conducerea S.U.A. să își regândească viitoarele acțiuni,dar și asupra nord-vietnamezilor care vor necesita mult timp de refacere și regrupare.

Lungul drum spre o pace incertă

În 1969,Richard M. Nixon a devenit noul președinte al Statelor Unite,arma sa electorală fiind un plan secret prin care,spunea el,putea pune capăt Războiului din Vietnam. Vietnamizarea,cum se numea programul său de reformare strategică,presupunea retragerea graduală a trupelor americane de pe teritoriul vietnamez,dar concomitent cu aceasta,continuarea slăbirii forței comuniste în regiune,ceea ce însemna pentru Nixon,o retragere onorifică. Finalul războiului se apropia într-un ritm foarte lent,dar numărul soldaţilor fusese redus de la 541 000,la 25 000. Ceea ce a surprins pe foarte mulți la acea vreme a fost faptul că planul secret al președintelui american mai presupunea pe lângă retragere,și bombardarea tot în secret a Laosului și Cambodgiei,sau mai exact,a bazelor militare comuniste de aici,care ar fi reprezentat o amenințare. Operațiunea MENU a produs ample distrugeri de proprietăți și a blocat aprovizionările cu hrană,transformând aproximativ 130 000 de cambodgieni în refugiați. Până în 1975,chiar și după moartea lui Ho Chi Minh,Vietnamul de Nord nu a renunțat la idealul său de a reunifica statul,dar forțele revoluționare erau tot mai slăbite. Cu toate acestea,și sprijinul financiar american pentru întreținerea trupelor militare continua să scadă constant,în sud fiind retrași în medie 50 000 de soldați la fiecare șase luni. Deși ar mai fi putut continua investiția militară în Vietnam,Statele Unite ajunseseră în sfârșit la concluzia că nu mai era rentabil să aloce sume și cantități atât de mari de bani și arme și să riște inutil viețile soldaților într-o țară care deja era mai mult o ruină (în plus S.U.A. și China încheiaseră relații favorabile pentru ambele țări,acceptând încetarea implicării în Vietnam). Planul americanilor era acela de a-i lăsa pe sud-vietnamezi să se autoguverneze și să se apere singuri împotriva insurgenților din nord,dar această ultimă strategie a eșuat și ea. Vietnamul de Sud era complet incapabil politic și militar să reziste presiunilor chiar și unui Viet-Cong slăbit. În aprilie 1975,nord-vietnamezii au lansat o ultimă ofensivă împotriva celor din sud în urma căreia Saigonul a fost cucerit iar statul s-a reunificat sub conducerea comunistă.

Concluzii și urmări

Finalul războiului a fost deosebit de surprinzător deoarece,logica ne arată că într-un conflict inegal din punctul de vedere al forței armamentului,victoria aparține celui care deține putere militară superioară. În Vietnam s-a produs exact contrariul,astfel încât,toate investițiile S.U.A. s-au dovedit complet inutile. Americanii au detonat în Indochina peste șapte milioane de tone de bombe,de două ori mai multe decât au fost folosite în Al Doilea Război Mondial. Principalul avantaj al Statelor Unite era forța aeriană,dar atacurile sale erau previzibile,vietnamezii punându-se la adăpost în tuneluri în timpul bombardamentelor,iar când infanteria americană era trimisă să lichideze rămășițele avanposturilor inamice,aceasta era luată prin surprindere de gherilele Viet-Cong.

Spre deosebire de soldații americani,care cei mai mulți dintre ei erau lipsiți de motivație,forțele revoluționare și trupele militare Viet-Cong erau determinate și stimulate de un puternic sentiment naționalist,animat atât de cultura vietnameză,cât și de ideologia comunistă,care îi împingeau fără ezitare până la sacrificiu. Ho Chi Minh însuși se bucura de o foarte bună reputație atât în rândurile nord-vietnamezilor,cât uneori și în cele ale sud-vietnamezilor (mai ales în timpul persecuțiilor regimului Diem – între un lider comunist care cultiva un naționalism exacerbat și un tiran care ucidea în masă pe motive religioase,oamenii tindeau efectiv să emigreze către compatrioții din nord). Liderul comunist a știut să atragă de partea sa categoriile sociale majoritare de care avea nevoie pentru obținerea victoriei,stabilind prin Constituție,pentru prima dată în istoria Vietnamului,o serie de drepturi și libertăți cetățenești,inclusiv egalitatea în drepturi a femeilor față de bărbați,care la rândul lor au jucat un rol esențial în operațiunile militare. 

Probabil,principala cauză pentru care Statele Unite au escaladat conflictul încă din timpul războiului cu Franța,a fost excesul de zel al liderilor de la Casa Albă care sub nicio formă nu puteau accepta răspândirea comunismului în regiuni de mare importanță geopolitică (a fost o clară ducere până la extrem a războiului ideologic purtat împotriva U.R.S.S.,față de care nu doreau să piardă,nici ca imagine publică,nici din punct de vedere geostrategic). Cu toate acestea,președinții americani aveau motive serioase să se teamă de expansiunea regimurilor totalitare de stânga într-o lume postbelică în care intențiile Uniunii Sovietice și ale Chinei erau tot mai neclare. Dar în Vietnam problema era de natură politică și nu militară,iar intervenția americană în chestiunile interne prin impunerea unor condiții aproape umilitoare nu a făcut decât să destabilizeze situația și să îi determine pe nord-vietnamezi să își atace în mod nesăbuit compatrioții din sud. S.U.A. și-a luat mult prea în serios rolul mesianic de apărător al libertății popoarelor,dar nu și l-a asumat atunci când vietnamezii au avut cel mai mult nevoie de el (în timpul Primului Război din Indochina).

În cele din urmă,efectele dramatice ale Războiului din Vietnam s-au resimțit din plin chiar și asupra unui superstat ca Statele Unite. În perioada 1956-1975,în Indochina au luptat peste 2,5 milioane de soldați americani dintre care o treime au fost recrutați iar două treimi s-au oferit voluntari. Media lor de vârstă era de 21 de ani (în Al Doilea Război Mondial media era de 26 de ani),fiind mai bine educați decât membrii forțele militare americane precedente (printre aceștia au participat viitorii politicieni John McCain și Al Gore și regizorul Oliver Stone). Totodată,rata mortalității era destul de ridicată pe front având în vedere că era un conflict regional,unu din zece soldați fiind rănit sau ucis,războiul soldându-se pentru americani cu 58 214 morți și peste 1 700 au dispărut.

În tabăra Vietnamului,pierderile omenești au fost de departe mult mai mari – aproximativ două milioane de vietnamezi și-au pierdut viața în conflict,la care se pot adăuga și cei 800 000 de soldați uciși în războiul cu francezii,estimându-se un număr de 300 000 de soldați dispăruți în misiune. 

Mulți specialiști condamnă acțiunile Statelor Unite de escaladare a conflictului și înșiși americanii recunosc greșelile înaintașilor lor,dar trebuie avut în vedere și extremismul generalilor nord-vietnamezi care a pus la îndoială intențiile patriote ale liderilor iar în acest sens,evenimentele sângeroase care au urmat războiului sunt edificatoare. A fost un război care a marcat profund memoria chiar și celor care s-au întors teferi de pe front,iar poveștile lor au marcat la rândul lor memoria celor tineri care doar în cele mai fericite situații îi privesc pe veterani ca pe niște eroi. De asemenea,nu trebuie să uităm că acest conflict a făcut parte din așa-numitul Război Rece care s-a caracterizat prin antagonismul dintre statele democrate și liberale,conduse de Statele Unite și statele socialiste,conduse de Uniunea Sovietică,iar celebra cursă a înarmărilor dintre cele două superputeri nu a luat mereu forma armamentului nuclear,ci și al unor conflicte regionale,precum cel din Indochina,în care adevăratul învins nu era S.U.A sau U.R.S.S.,ci statul care se afla în mijlocul confliclui dintre cele două superstate.

Bibliografie:

BERNHARD,Nancy E.:U.S. Television News and Cold War Propaganda,1947-1960. Regatul Unit:Cambridge University Press,1999.

COOPER,Chester I.:The Lost Crusade:the full story of U.S. involvement in Vietnam from Roosevelt to Nixon. London:MacGibbon &Kee London,1971.

DOBSON,Alan P. and MARSH,Steve:US Foreign Policy since 1945. London:Routledge,2001.

DUIKER,Wiliam J.:Sacred War. Nationalism and Revolution in a Divided Vietnam. New York:McGraw-Hill,Inc.,1995.

MCMAHON,Robert J.:The Limits of Empire. The United States and Southeast Asia Since World War II. New York:Columbia University Press,1999.

PHAM NGOC,Anh:Ho Chi Minh:his thoughts on human rights. Hanoi:The Gioi Publishers,2011.

http://history.state.gov/ milestones/1961-1968/gulf-of-tonkin

http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/query/r?frd/cstdy:@field(DOCID+vn0040

http://www.history.com/topics/vietnam-war/gulf-of-tonkin-resolution/videos/tet-offensive-surprises-americans

http://www.history.com/topics/vietnam-war/vietnam-war-history/videos

http://www.history.com/topics/vietnam-war/vietnam-war-history/videos/deconstructing-history-huey-helicopters-in-vietnam?m=528e394da93ae&s=undefined&f=1&free=false

http://www.history.com/topics/vietnam-war/vietnam-war-history/videos/deconstructing-history-cu-chi-tunnels?m=528e394da93ae&s=undefined&f=1&free=false

http://www.history.com/topics/vietnam-war/vietnam-war-history/videos/vietnam-war-tactics?m=528e394da93ae&s=undefined&f=1&free=false

http://www.history.com/topics/vietnam-war/vietnam-war-history/videos/vietnam?m=528e394da93ae&s=undefined&f=1&free=false

http://www.ourdocuments.gov/doc.php?doc=98

Galerie Foto-http://asianhistory.about.com/od/vietnam/ss/The-Vietnam-War-American-War-in-Photos.htm#step3

Surse fotografii:

Elicoptere Huey-http://www.nbcnews.com/slideshow/news/35-years-after-the-fall-the-vietnam-war-in-pictures-36859810

8 iunie 1972. Copii fugind speriați de forțele militare sud-vietnameze după ce satul lor a fost distrus de un atac aerian cu napalm,fiind suspectat că ar fi ascuns trupe Viet-Cong-http://blogs.mprnews.org/newscut/2014/10/on-50th-anniversary-a-sanitized-vietnam-war/

Protest în SUA-http://www.english-online.at/history/vietnam-war/vietnam-war-background.htm

Mitralieră M60-http://survincity.com/2011/07/m60-machine-gun/

Saigonul în timpul Ofensivei Tet-https://en.wikipedia.org/wiki/Tet_Offensive

Președintele SUA,Dight Eisenhower și președintele Vietnamului de Sud,Ngo Dinh Diem,Washington 1957-https://en.wikipedia.org/wiki/Vietnam_War

Tunelurile Cu Chi-http://www.buffalotours.com/Vietnam-tours/day-trips-vietnam-tours/Classic-Cu-Chi-3285.html