Agenții lui Satan pe pământ - Femeia

Frica în Occident este probabil cea mai cunoscută lucrare a istoricului francez Jean Delumeau, ilustru reprezentant al Școlii de la Annales și al valului de specialiști în istoria mentalităților pe care Școala franceză l-a produs. Delumeau analizează fricile colective ale societăților din Europa Occidentală din perioada cuprinsă între secolele XIV-XVIII, încercând să răspundă la o simplă întrebare:cui îi e frică de ce? Concluzia este că totul se rezumă la frica de moarte, dar aceasta se exprimă nu doar prin frica față de catastrofele naturale, dintre care ciuma provoacă cele mai intense psihoze colective, dar și prin frica de așa-zișii reprezentanți ai lui Satan pe pământ:vrăjitorii, evreii, turcii și... femeia.

Capitolul ce poartă numele de ”Agenții lui Satan – Femeia” este unul dintre cele mai interesante capitole ale cărții. Autorul analizează și prezintă o mare varietate de surse, atât antice cât și medievale, care conturează o imagine a femeii care omului modern i se va părea cu totul absurdă și hilară, dar care demonstrează frica profundă pe care societatea medievală o avea față de femei.

În primul rând, Delumeau pornește de la premiza că femeia, ca și evreul, a fost văzută ca un ”primejdios agent al lui Satan”, nu doar de către oamenii bisericii, ci și de către societatea laică. Este curios însă că frica de femeie a ajuns la un apogeu într-o perioadă în care artele și teologia protestantă ce se răspândeau în Europa Occidentală începuseră să promoveze o altă imagine a femeii. Sentimentele contradictorii – atracție și repulsie, venerare și ostilitate – față de femeie datează încă din antichitate.

”Fiind mai aproape de natură și mai bine informată asupra tainelor ei, femeia a fost întotdeauna creditată în civilizațiile tradiționale nu numai cu darul profeției, ci și cu puterea de a vindeca sau de a vătăma cu ajutorul unor rețete misterioase. În compensație, și într-un fel pentru a se valoriza, bărbatul s-a definit ca apolinic și rațional prin opoziție cu femeia dionisiacă și instinctivă, mai asaltată decât el de obscuritate, inconștient și vis.”

Societățile tradiționale și inovația creștină ignorată de Biserică

În societățile tradiționale, femeia în perioada ciclului era considerată primejdioasă și impură, deci trebuia îndepărtată de comunitate căci risca să aducă tot felul de rele. Existau rituri purificatoare care le reintegrau pe femei în comunitate după naștere, și în unele societăți femeia era exclusă (și este încă) de la anumite practici de cult. În multe civilizații, femeile erau cele care se îngrijau de morți și de ritualuri funerare, deoarece se credea că femeile au o legătură mai strânsă cu marele ciclu al vieții. În ideea că femeia este atât dătătoare de viață, cât și de moarte, ea este în foarte multe societăți și zeița vieții, a rodniciei și fertilității, dar și zeița morții.

”Rău magnific, plăcere funestă, veninoasă și înșelătoare, femeia a fost acuzată de celălalt sex că a adus pe lume păcatul, nenorocirea și moartea”.

Fie în varianta grecească a Pandorei, fie în cea iudaică a Evei, femeii i se atribuie păcatul strămoșesc al deschiderii cutiei cu toate relele sau a consumării fructului interzis. Bărbatul, ne spune Delumeau, a căutat un vinovat pe care să-l tragă la răspundere pentru suferința și eșecul umanității și pentru dispariția paradisului terestru, și a dat peste femeie. Frica de femeie este mult anterioară creștinismului, iar atitudinea lui Iisus față de femei a fost cu totul inovatoare.

Se înconjoară de femei, le consideră ca pe niște egali. Femeile sunt cele care, după ce aproape toți ucenicii îl părăsesc, rămân lângă el și sunt primii martori ai învierii. Însă în ciuda egalității preconizate de evanghelii, Biserica n-a putut trece de practicile și tradițiile societății. Structurile patriarhale ale evreilor și greco-romanilor, dar și tradiția intelectuală filosofilor greci, nu au permis proclamarea egalității dintre femei și bărbat.

În ciuda pasajelor biblice ce vorbesc de egalitatea dintre sexe, alte texte au jucat un rol mai important în permanentizarea unui statut al femeii, deloc egal cu al bărbatului. Se remarcă Epistola către efeseni a Sfântului Pavel, cu un pasaj care a contribuit enorm la excluderea și desconsiderarea femeii:

”Femeile să li se supună bărbaților lor precum Domnului, căci bărbatul este cap femeii sale, cum Cristos este capul Bisericii. Și după cum Biserica i se supune lui Cristos, tot astfel femeile trebuie să li se supună bărbaților lor.”

Delumeau ne spune că marginalizarea femeii în cultura creștină a fost accentuată și de ideea sfârșitului lumii iminent, căreia i se asociază exaltarea virginității, a castității și, bineînțeles, de interpretarea masculinizată a păcatului originar. Tertulian, unul din scriitorii creștini timpurii, scrie următoarele cuvinte:

”Tu veșnic ar trebui să fii cernită, acoperită cu zdrențe și cufundată în pocăință, ca să-ți răscumperi păcatul de a fi dus la pierzanie neamul omenesc... Femeie, tu ești poarta diavolului. Tu te-ai atins de pomul lui Satan și cea dintâi ai nesocotit legea dumnezeiască.”

Evul Mediu, Renașterea și diabolizarea femeii

Respingerea femeii a continuat și în secolele evului mediu, perioadă în care cultura era dominată de clericii celibatari care, exaltând virginitatea și castitatea, nu puteau decât să aducă fel și fel de acuze femeilor care îi ispiteau pe bărbați. Totuși, același ev mediu, cu precădere în secolele târzii ale acestei epoci, au închinat femeii numeroase opere de artă și a ”inventat” dragostea curtenească ce înalță femeia pe un piedestal. Însă poeții venerează un anumit tip de femeie, un ideal angelic, dar resping în fapt realitatea cotidiană. Să-l auzim pe faimosul Petrarca:

”Femeia... e un adevărat diavol, o dușmancă a liniștii, un izvor de sâcâieli, un prilej de gâlcevi de care bărbatul trebuie să se țină deoparte dacă vrea să trăiască în tihnă... Însoară-se cei care găsesc vreun farmec în tovărășia unei neveste, în înlănțuirile nocturne, în zmiorcăielile plozilor și în chinurile insomniei... Noi înșine, dacă ne va sta în puteri, ne vom nemuri numele prin talent și nu prin căsnicie, prin cărți și nu prin copii, cu ajutorul virtuții și nu cu acela al unei femei.”

Fenomenul de diabolizare a femeii în epoca medievală are loc într-un context anume:creștinii încep să perceapă existența numeroaselor primejdii care amenință Biserica, fie ele exterioare sau interioare. În orice caz, în spatele lor stă, evident, Satan. Delumeau este de părere că în cazul clericilor sau al creștinilor zeloși avem de-a face cu un libido reprimat preschimbat în agresivitate.

”Ființe frustrate din punct de vedere sexual și care nu puteau ignora ispitele, au proiectat asupra aproapelui ceea nu voiau să identifice în ei înșiși. În felul acesta, au creat niște țapi ispășitori pe care puteau să-i disprețuiască și să-i acuze, scoțându-se pe ei înșiși din cauză.”

Numărul acuzațiilor de vrăjitorie era de zece ori mai mare în cazul femeilor decât al bărbaților. Femeia era considerată a fi ”predispusă” la vrăjitorie

În secolul al XIII-lea, propagarea imaginii femeii ca agent al diavolului se face prin predicațiile călugărilor cerșetori. Aceste predici devin vehicolele unui ”misoginism cu bază teologică”, ce promovează ideea de femeie ca ființă predestinată răului. Să vedem predica lui Bernardino da Siena:

”Trebuie măturată casa? – Da. – Bine. Pune-o să măture. Trebuie spălate blidele? Pune-o să le spele. E ceva de cernut? Pune-o să cearnă, hai pune-o, ce mai stai! Trebuie spălate rufele? Pune-o să le spele în casă. – Păi, avem slujnică!-Și ce dacă? Să le spele ea (nevasta), nu c-ar fi musai să facă ea asta, ci ca s-o pui la treabă. Pune-o să aibă grijă de copii, să spele scutecele și ce mai e pe-acolo. Dacă n-o deprinzi să facă de toate o să-ajungă doar o bună bucățică de muiere. N-o ierta o clipă, ascultă ce-ți spun. Câtă vreme nu-i vei da răgaz nici să-și tragă sufletul măcar, n-o să stea pe la ferestre și n-o să-i zboare mintea la toate bazaconiile.”

Predicatorul alsacian Thomas Murner numește femeia  un ”diavol domestic”, pe care bărbatul nu trebuie să se sfiască s-o mai bată din când în când. Femeia e și înșelătoare, vantioasă, stricată și cochetă, momeala de care se folosește Satan pentru a-i atrage în infern pe bărbați. Un alt predicator de secol XVI, Ménot, acuză obieciurile femeilor de a se preocupa de aspectul exterior:

”Ca să atragă privirile (femeia care nu se mulțumește cu îmbrăcămintea potrivită stării sale) se va împopoțona cu tot soiul de găteli fără rost:mâneci largi, capul înzorzonat, pieptul despuiat până la buric, sub un văl străveziu prin care vezi tot ce s-ar cuveni să nu vadă nimeni... În astfel de veșminte dezmățate, cu cartea de rugăciuni la subsuoară, trece prin fața unei case unde se află vreo zece bărbați care o urmăresc cu priviri pofticioase. Ei bine, nu-i unul dintre aceștia care din pricina ei să nu cadă într-un păcat de neiertat.”

Predicile clericilor au răspândit pe cale orală această mentalitate misogină, dar apariția tiparului în secolul al XV-lea și înmulțirea numărului de cărți a contribuit și mai mult la denigrarea femeii pe scară largă. Spre exemplu, lucrarea De planctu ecclesiae (Plângerea Bisericii) a fost scrisă pe la 1330 de franciscanul Alvaro Pelayo. Ea a fost tiprită pentru prima oară în 1474 și reeditată de două ori în secolul al XVI-lea. În a doua parte a lucrării, autorul ne prezintă un catalog cu cele două sute (!) de vicii și nelegiuri ale femeii. De la ”mama păcatului”, ”arma diavolului”, ”izvorul oricărei pierzanii”, femeia e curtezană prin însăși natura ei, face farmece, descântece, e agentul idolatriei. În plus, e smintită, cârcotașă, nestatornică, ignorantă, certăreață, orgolioasă, impură.

Însă nu doar clericii răspândeau acest discurs despre lipsurile și defectele femeii. Printre alții, și medicii afirmau că femeia este inferioară din punct de vedere anatomic bărbatului. Medicii iluștri ai Renașterii definesc femeia ca un ”mascul mutilat și imperfect”, ”o nereușită, când nu se poate face lucru mai bun”. Și pentru că femeia este inferioară bărbatului nu doar moral, ci și anatomic, trebuie deci să-i fie inferioară și din punct de vedere legislativ. ”Femeile au mai puțină minte decât bărbații, nu te poți așadar încrede în ele.” Femeilor li se interzice să semneze orice fel de contract fără consimțământul celor apropiați sau să facă un testament fără voia soțului.  În secolul al XVII-lea, Cardinalul Richeliu explică de ce femeile trebuie ținute de parte de putere:

”Trebuie să mărturisim că, de vreme ce o femeie a fost aceea care a pierdut lumea, nimic nu poate fi mai dăunător statelor ca acest sex, când, ajungând să-i îndrume pe cei care le cârmuiesc, îi face deseori să acționeze după placul său, adică rău, cele mai bune sfaturi ale femeilor fiind mai totdeauna rele prin aceea că ele se lasă călăuzite de pasiuni care, în mintea lor, înlocuiesc de obicei rațiunea...”

Delumeau conchide la sfârșitul acestui capitol că ”era în firea lucrurilor ca o epocă atât de înfricoșată de Judecata de Apoi, de diavol și de acoliții săi să dea o nouă dimensiune fricii milenare provocate de cel de-al ”doilea sex”. În ciuda unei reabilitări care se amorsează la periferia afirmațiilor oficiale, o civilizație, mai mult ca oricând, acuză femeia. Cultura timpului, îngrijorată și încă nesigură pe sine, caută să întărească supravegherea acestei ființe prea tributare unei naturi al cărei ”prinț și zeu” este Satan. Pentru majoritatea oamenilor Renașterii, femeia este cel puțin suspectă și cel mai adesea primejdioasă.”

Sursa: Jean Delumeau, Frica în Occident:(secolele XIV-XVIII):o cetate asediată, București, Editura Meridiane, 1986