Autor 10942 vizualizări


Pamfil Şeicaru a făcut în 1958 o listă a meschinăriilor poetului, într-un articol-pamflet, scrie Nicolae Manolescu pentru Adevărul.

În 1958, Pamfil Şeicaru tipărea în editura madrilenă Carpaţii „Tejgheaua cuvintelor". E vorba de un articol-pamflet îndreptat contra lui Tudor Arghezi, la data aceea proaspăt recuperat de regimul din România ca urmare a publicării poemelor „1907". Textul a fost reeditat în ţară de Nicolae Florescu, într-o broşură cu titlul „Rechizitorii" (Editura Jurnalul literar, 1996), la un loc cu o „Scrisoare deschisă lui Mihai Sadoveanu" a aceluiaşi Şeicaru, apărută iniţial în revista „Carpaţii", Madrid, 1954.

Mă voi referi acum la cel dintâi dintre articole. Documentata prefaţă a editorului actual nu pune nicio clipă în discuţie adevărul spuselor lui Şeicaru. Nu avem deocamdată o biografie a marelui poet şi nu putem băga mâna în foc că Şeicaru nu inventează, fie şi într-o mică măsură, poveştile care ilustrează arghirofilia lui Arghezi. Mai ales că arghirofilia lui Şeicaru însuşi este binecunoscută. Înainte de a relua afirmaţiile acestuia din urmă, e cazul să spun două lucruri: Şei­caru nu avea multe motive să-l simpatizeze pe Arghezi, apropierea dintre ei fiind întâmplătoare şi de scurtă durată; autorul pamfletului e convins de geniul poetului şi regretă scrierea poemului „1907", de la care şi porneşte în consideraţiile sale.

Ciupeli şi tunuri

În timpul neutralităţii, Arghezi „a intrat în serviciul legaţiei germane care îl plătea să scoată revista «Cronica»", spune Şeicaru. După război, Arghezi va fi arestat ca fost „agent al propagandei germane", laolaltă cu Slavici şi alţii, rămaşi în capitală în anii ocupaţiei şi colaborând la ziare nemţeşti. Cu acest prilej îl vizitează Şeicaru la hotelul Modern, unde deţinuţii fuseseră mutaţi de la închisoarea Văcăreşti prin diligenţele lui Iorga. „Preocupările lui Arghezi erau negustoreşti, remarcă Şeicaru.

Din colaborarea cu germanii, fiind om cumpătat, strânsese ceva bani;era, poate, singurul scriitor atunci fără grija zilei de mâine". Într-un rând, Şeicaru îl surprinde acuzându-l pe Bacovia că e „trântor". Era o specie pentru care Arghezi nu avea nicio înţelegere. Ce importanţă să aibă faptul că recunoştea în Bacovia un mare poet? 

În 1920, poetul îl roagă pe Şeicaru să-i intermedieze o întâlnire cu un subsecretar de stat de la Interne şi are surpriza să constate că Arghezi venise cu un plan bine conturat prin care propunea guvernului înfiinţarea în cele 80 de capitale de judeţe din Basarabia şi Bucovina a unor tipografii care să editeze ziare locale. Ideea e respinsă, necesarul de bani depăşind resursele guvernului. Pierzând comisionul, Arghezi se dezlănţuie contra guvernului incapabil să facă afaceri.

„Într-o zi mi-a ţinut un lung curs despre utilizarea pieilor de câini pentru mănuşi fine", scrie mai departe Şeicaru. De ce să fie lăsat hingherilor câştigul? Putem cumpăra teren şi construi coteţe, unde să adăpostim câinii buni de reproducere. Banii nu sunt o problemă: vorbise el deja la Banca Ţărănească. „Dar cu ce se vor hrăni aceşti câini?", întreabă prudent Şeicaru. „Cu carnea câinilor care au fost ucişi spre a fi jupuiţi", răspunde întreprinzătorul poet. „Bine, dar câinii nu mănâncă carne de câine", obiectează Şeicaru. „De ce să nu mănânce? Îi voi sili să mănânce", tranşează poetul.

Înainte de Marele Război, se ştie, Arghezi s-a călugărit pentru scurtă vreme. Intrigat, ani buni mai târziu, Şeicaru îl chestionează despre presupusa pasă mistică. „M-am călugărit din motive mai serioase", îi mărturiseşte candid poetul, excluzând misticismul. Voise să convingă ierarhia bisericească de necesitatea unui proces de revizuire a secularizării averilor mânăstireşti. „Nu m-au înţeles boaitele", declară resemnat Arghezi, care a declanşat ulterior un atac regulat şi sistematic împotriva clerului.

În 1921, Arghezi a cumpărat o tipografie la o licitaţie. A vândut-o Fundaţiei Culturale iniţiate de Prinţul Carol. După ce acesta a părăsit ţara, un control al cheltuielilor a descoperit că rotativa era nefuncţională şi banii nerecuperaţi. Arghezi o cumpărase la preţ de fier vechi şi o vânduse cu un câştig considerabil. Altă afacere. Rămasă baltă juridic, date fiind persoanele implicate. Nu avem cum să verificăm adevărul spuselor lui Pamfil Şeicaru. Facem cuvenita amendă.

"Nu avem deocamdată o biografie a marelui poet şi nu putem băga mâna în foc că Şeicaru nu inventează, fie şi într-o mică măsură, poveştile care ilustrează arghirofilia lui Arghezi. Mai ales că arghirofilia lui Şeicaru însuşi este binecunoscută.''

"«M-am călugărit din motive mai serioase», îi mărturiseşte candid poetul, excluzând misticismul. Voise să convingă ierarhia bisericească de necesitatea unui proces de revizuire a secularizării averilor mânăstireşti.''

 

Sursa:www.adevarul.ro