Autor 2685 vizualizări


Afrodita a avut un partener încă și mai vestit decât Ares:un adolescent pe nume Adonis. Sonoritatea acestui nume, apropiată de nume divine din aria semitică, a suscitat, mai ales în cercetările de la sfârșitul sec. XIX și din prima parte a secolului următor, o abundentă exegeză care punea în legătură aceste povești cu miturile Orientului Mijlociu. Cercetări ulterioare nu au infirmat, la drept vorbind, posibilitatea unei îndepărtate influențe semitice la originea acestui mit, dar au pus în lumină mai ales modul în care tradiția greacă a restructurat elemente ale acestui mit și a operat o lectură proprie a poveștii lui Adonis. Analiza decisivă în acest sens rămâne cea datorată lui Marcel Detienne, în cartea care i-a adus faima, Grădinile lui Adonis, apărută acum aproape jumătate de secol, și care este și azi un punct de pornire obligatoriu al exegezei mitului, chiar dacă însuși autorul ei s-a îndepărtat între timp de radicalismul structuralist care îl fascina la începutul anilor ’70.

Cerealele care hrănesc sau aromatele care seduc

Adonis a fost multă vreme, interpretat, pe urmele lui Frazer, ca divinitate a vegetaţiei care moare şi reînvie. Adon înseamnă în limbile semitice Domn, chiar cu sensul de (Dumne)zeu, dar toate încercările de a-i stabili eroului grec o filiaţie pornind de la diferite zeităţi siriene sau feniciene au fost invalidate de marile diferenţe pe care tradiţiile despre Dumuzi, Tammuz, Baal sau Ešmun le vădesc în raport cu mitul grec al lui Adonis. Dincolo de faptul că paredrul Afroditei moare, dar nu învie niciodată, Adonis este și rămâne un adolescent incurabil, care nu poate ieși din această vârstă incertă pentru a accede la lumea adultă a sexului conjugal, fecund și semnificativ nu doar cu titlu personal, ci și social.

Comparaţia cu zeii sirieni pune, așadar, în evidenţă prea multe diferenţe. Adonis adolescent este de o frumuseţe ieşită din comun, căreia Afrodita nu-i poate rezista, și copilandrul devine iubitul zeiței. Așa cum ne informează principalele surse grecești și latine – Aristofan în Lysistrata (v. 708-39 cu scolii);Theocrit, Pseudo-Apollodor, ca și Ovidiu, în Metamorfoze – cel puțin două elemente deosebesc radical povestea greacă a lui Adonis de miturile orientale. El se dovedește legat de miturile despre plantele aromate şi despre erotismul pe care acestea îl degajă:fiul Myrrhei (sau Smyrnei), personificare a plantelor aromate cu acelaşi nume, născut din legătura incestuoasă a acesteia cu propriul tată, al cărui nume variază – Agenor, Cinyras, Phoenix sau Theias – Adonis e parte integrantă nu din universul cerealelor care hrănesc, ci din lumea aromatelor care seduc, indisolubil legate, în tradiția greacă, de imaginarul și practicile erotice. De aici pornește demonstraţia lui Detienne, care, în urma unui fascinant demers de descifrare, îl identifică pe Adonis drept erou al iubirilor care nu se împlinesc în angajamente adulte, căsătorie şi procreere. 

Vânătoarea interzisă

Afrodita îl avertizează pe adolescent că va muri dacă va merge vreodată la vânătoare. Or, vânătoarea este prin excelență o probă de virilitate adultă, esențială în riturile de inițiere care desăvârșesc trecerea de la copilărie la maturitate. Tânărul nu o ascultă pe zeiță;chemat de rudele sale să participe la vânătoarea unei fiare monstruoase, Mistreţul din Calydon, care nu era altul decât Ares, gelos, metamorfozat în fiară, Adonis este sfâșiat de sălbăticiunea dezlănțuită.

Nici Afrodita nu s-a lăsat mai prejos și s-a răzbunat pe Eos, care îi cedase lui Ares, sortind-o unei iubiri nefericite pentru vânătorul Orion. Zeița îl preface pe Adonis într-o floare, anemona, floarea vântului, frumoasă, dar lipsită de parfum. Clement din Alexandria (Protrepicus ii.19.3) susține că din picăturile de sânge ale lui Adonis au răsărit rodiile. Într-o altă variantă, zeiţa îl închide pe Adonis într-o raclă pe care o încredinţează Persephonei;aceasta, fermecată şi ea de frumosul băiat, refuză să i-l mai dea înapoi Afroditei, aşa că e nevoie de arbitrajul lui Zeus, care decide că Adonis va sta patru luni din fiecare an cu Afrodita, alte patru cu Persephona, iar celelalte patru unde va vrea el.

Răsadurile sterile ale lui Adonis

La Atena, sărbătoarea Adoniilor, în miez de vară, e rezervată cuplurilor nelegitime;în pregătirea ei, femeile, spune Aristofan, sădesc în ghivece boabe de grâu, pe care le expun pe terasele însorite ale caselor ca să încolţească;fără a lega însă rod, plantele se usucă tot atât de repede pe cât răsăriseră. Marcel Detienne a analizat Adoniile în contrast cu sărbătoarea Thesmoforiilor, care, la Atena și în multe alte cetăți, o celebrează pe Demeter, zeița protectoare a lucrării pământului, dar și a căsătoriei legitime. 

Dintre sărbătorile Demetrei, Thesmoforiile sunt cele mai răspândite, fiind celebrate – la Atena, dar și în multe alte cetăți:Diodor din Sicilia (v.4.7) ne informează că Thesmoforiile la Siracusa durau zece zile, la Teba și Delos se organizau vara, în vreme ce în alte locuri sunt serbări de toamnă. La Atena, de exemplu, Thesmoforiile se organizează vreme de trei zile, la 11-13 Pyanopsion, octombrie/noiembrie. Numele sărbătorii ar deriva de la epiclesa Demetrei Thesmophoros, reprezentată într-un relief de la Eleusis așezată pe pământ și înconjurată de femei care o venerează;atenienele stau și ele pe pământul gol în zilele dinaintea Thesmoforiilor, când postesc. 

Demetra și obscenitățile sacre

Într-adevăr, unul din elementele cele mai caracteristice ale acestei sărbători este faptul că femeile căsătorite – singurele admise la celebrare, care era interzisă nu doar bărbaților, ci și fetelor și femeilor necăsătorite – sunt datoare să se pregătească de serbare postind și evitând orice contact sexual. Știm că atenienele încercau să o consoleze pe Demetra de pierderea fiicei sale Core/Persefone, și să o facă să renunțe la „greva” cu care îi pedepsea și pe oameni, și pe zei. 

În episodul numit aischrologia, „vorbele de rușine”, se punea în scenă intervenția unei sclave, pe nume Baubo (sau, în epopee, Iambe). Clement din Alexandria, în Îndemnurile către eleni, relatează că Baubo a găzduit-o pe Demetra în rătăcirile ei, oferindu-i o cupă cu vin și mâncare. Demetra o refuză, continuând postul negru prin are o jelea pe Persefona și pedepsea pe zei și pe oameni, înfometându-i deopotrivă. Baubo se simte jignită de refuz, pe care îl atribuie disprețului zeiței față de o sclavă, și, ridicându-și poalele în cap, își arată părțile rușinoase. Demetra zbucnește în râs și acceptă măcar vinul oferit de muritoare. Femeile participante la Stenia, sărbătoarea care precede Thesmoforiile, o imită pe Baubo, rostind vorbe obscene și gesticulând deșănțat. Pentru Clement, acesta este un argument solid în condamnarea practicilor păgâne. Pentru exegeții moderni, aceasta e reminiscența unor străvechi rituri de fertilitate și nemurire, în care obscenitatea rituală are un rost tainic și propițiator. 

""