Admiraţia exagerată pentru tehnica navală germană
Istoria a reţinut că în Al Doilea Război Mondial Germania a fost înfrântă de către forţele unite ale marilor puteri diferite din punct de vedere ideologic. Totuşi, militarii învingători au fost uimiţi de performanţele unor arme ale celor învinşi şi au început să circule tot felul de legende despre performanţele tehnicii militare germane.
Nici domeniul marinei de război nu putea să fie ocolit de fenomen. Astfel, crucişătorul greu KMS Prinz Eugen(clasa Admiral Hipper) a intrat în legendă drept una din cele mai moderne şi mai bune nave din această categorie. Oare să fie adevărat acest cult? Forţa de distrugere a unui crucişător greu este dată de tunurile de calibrul 203 mm. Vaporul german avea opt piese montate clasic în patru turele. Era un aranjament banal, depăşit. Alta era situaţia în tabăra americană. Proiectanţii au căutat soluţii pentru creşterea preciziei loviturilor şi au constatat că dispunerea a şase tunuri în două turele spre prova şi a altor trei într-o singură turelă spre pupa simplifică întreaga construcţie şi satisface principiul concentrării focului pe un obiectiv aflat în mişcare şi mai greu de nimerit. USS Wichita, construit aproximativ în aceeaşi perioadă, avea nouă guri de foc ce puteau să lanseze trei sau patru lovituri pe minut. Proiectilele de 118 kg erau propulsate de 39 kg de exploziv şi erau încărcate cu 2, 1 sau 9, 7 kg de material exploziv. Efectele asupra ţintelor neblindate sau uşor protejate era devastator. Proiectilele germane erau ceva mai grele, 122 kg, şi aveau mai mult exploziv în varianta perforantă. Cadenţa putea să urce până la patru sau cinci lovituri pe minut, dar scădea şi precizia armelor. Viteza iniţială a proiectilelor americane era mai mică, ceea ce pare să indice un clar dezavantaj. Testele desfăşurate începând cu 1933 demonstraseră însă o creştere a dispersiei loviturilor în zona ţintelor direct proporţională cu creşterea vitezei inițiale.
Montarea tunurilor principale asigura la germani trimiterea a patru proiectile în față și spre spate, dar americanii reușeau lansarea a șase spre prova. Dacă se trece la capitolul bordee, crucișătoarele americane puteau lansa nouă obuze contra celor opt. Precizia loviturilor la mare distanță era scăzută și era mai bine să expediezi spre ținte mai multe proiectile. Nimerea ceva până la urmă. Lovituri norocoase precum cea înregistrată de KMS Bismarckîmpotriva HMS Hooderau rare în luptele navale.
Armamentul secundar, destinat combaterii avioanelor de atac la înălţime şi a vaselor rapide, era net superior pe crucişătorul american. Cele opt guri de foc de 127 mm nici nu se pot compara cu cele şase de 105 mm de la germani. Gurile de foc erau capabile să lupte și împotriva țintelor din categoria crucișătoarelor, favorizate de cadența ridicată, ce putea să ajungă la 15 lovituri pe minut. Există informații că aceste arme puteau să expedieze spre ținte chiar și 20 lovituri pe minut, dar această rată ridicată nu putea să fie menținută timp îndelungat fără uzura țevilor și a echipajului.
Proiectanţii americani au reuşit să realizeze tunuri mai uşoare şi ţevile erau ridicate mai repede pe verticală. Turelele triple erau mai bine realizate şi se puteau mişca pe 1500în fiecare bord, cu cinci grade mai mult decât la adversari. Viteza de rotire era de doar trei grade în raport cu cele şase ale germanilor. Poate să pară un dezavantaj, dar crucișătoarele US Navy n-au fost concepute să lupte fără colaborarea altor unități similare sau mai puternice.
Superioritatea ideilor de peste ocean devine vizibilă abia atunci când se analizează caracteristicile generale ale celor două modele de crucişătoare grele. Centura de oţel ajungea la 152 mm şi blindajul frontal al turelelor la 200 mm. Avea o armură ce ajungea la o masă de 1.437 tone. Prinz Eugenabia ajungea la 85 şi 160 mm. Era lung de 207, 7 m în timp ce USS Wichitaera limitat la 185, 4 m. Era și mai îngust cu trei metri. Ulterior, vaporul german a fost lungit la 212, 5 m pentru a naviga mai bine în ape agitate. Cum navele sunt construite din oţel, rezultă că germanii au pus prea mult metal din cauza viciilor de concepţie. Au fost defavorizate astfel zone vitale prin reducerea protecției prin metal înalt aliat.
Unitățile din clasa Admiral Hippermai aveau un viciu de proiectare:consumul ridicat de combustibil. Era astfel afectată autonomia. Se putea deplasa 6.800 mile marine la o viteză de 19 noduri. USS Wichitaajungea la 10.000 mile la viteza de 15 noduri.
USS Wichitaa fost construit respectându-se limitări de tonaj impuse prin obligațiile internaționale asumate de SUA. Clasa Baltimoren-a mai avut restricții și era mai bine înarmată
Învingătorii au scris istoria și, pentru amplificarea meritelor și, mai ales, pentru ștergerea erorilor grave comise în folosirea tehnicii de luptă, au preferat să exagereze permanent caracteristicile mașinilor inamice.
Bibliografie minimală
https://en.wikipedia.org/wiki/German_cruiser_Prinz_Eugen
https://de.wikipedia.org/wiki/Prinz_Eugen_(1938)
https://en.wikipedia.org/wiki/USS_Wichita_(CA-45)
http://www.historyofwar.org/articles/weapons_USS_Wichita_CA45.html
https://en.wikipedia.org/wiki/5%22/38_caliber_gun
