Autor 3907 vizualizări


Există în biografia unor personalităţi împrejurări şi orientări care, dincolo de „legendele” care s-au născut în jurul lor, au rămas obscure, contradictorii. Afirmaţia este cu atât mai valabilă pentru unele „figuri de legendă” ale spionajului, obligate să acţioneze sub imperiul atât de labil al secretului, astfel încât investigaţii mai atente, obiective pot lumina zone rămase obscure, în stare să modifice, în bună măsură, imaginea lor de multă vreme consacrată. Cercetarea modernă a mediului informativ poate oferi adesea surprize, nu întotdeauna benefice pentru reputaţia unor „eroi ai frontului secret”, dar care nu poate fi evitată fără a risca să nu putem cunoaşte „adevăratele legende ale spionilor” şi să rămânem doar la acelea contrafăcute sau răstălmăcite de interpretările de senzaţie sau partizane unor anumite orientări politice, puse în circulaţie de literatura sau presa de senzaţie, dar uneori şi de lucrări de specialitate. Oricum, se poate afirma că personalitatea unor agenţi din cei mai consacraţi a evoluat sub „semnul lui Ianus”.

Curtezană, da, spioană, nu”? Mata Hari

Autorul unei „Istorii universale a spionajului”, Janusz Piekalkiewicz, consideră că Margaretha Gertruida Zelle (1876-1917), cu pseudonimul  Mara Hari, a fost „cea mai cunoscută spioană a tuturor timpurilor”, adăugând  „Un lucru este sigur:sfârşitul său tragic a creat o legendă”.

Mata Hari „a fost cea mai periculoasă spioană în serviciul Germaniei”, ne încredinţează şi  autorul unei Istorii a spionajului în timpul primului război mondial, fapt confirmat şi de  ofiţerul ei de legătură, maiorul von Roepell:„Este absolut sigur că a făcut spionaj în favoarea Germaniei şi sunt de părere că, din păcate, francezii au fost îndreptăţiţi să o împuşte”.

Alţi autori sunt de părere că, de fapt, „rolul” lui Mata Hari a fost acela de a crea un „mit al femeii în spionaj” care, ca orice legendă, se cere reexaminată. Un asemenea demers a fost întreprins de  experţi şi istorici ai spionajului, cum a fost Paul Allard care scria în 1933:„Am citit tot ceea ce s-a scris despre cunoscuta dansatoare Mata Hari şi nu am avansat cu nimic. Încă nu ştiu ce a făcut Mata Hari”.

Dar chiar unii dintre cei cu care Mata Hari ar fi colaborat neagă rolul de spioană alo lui Mata Hari. Astfel, generalul de brigadă în retragere Gemmp, fost şef al contraspionajului militar german, afirmă:“cazul nefericitei Mata Hari a fost în realitate exploatat…N-a făcut nimic de fapt  pentru serviciul de informaţii german”.

În memoriile lui Walter Nikolai, şeful serviciului de informaţii al Reich-ului, care descrie pe larg multe din succesele sale, nu apare nici un rând despre Mata Hari. „Domnişoara doctor” Schragmüller, unul din conducătorii serviciului de informaţii german, o considera, încă în 1915, doar „o ghinionistă, o ratată”.

Asemenea concluzii au fost confirmate chiar la procesul care i-a fost intentat de autorităţile franceze. Astfel, maiorul Emile Massard, care a asistat la proces, conchide:„Curtezană, da, spioană, nu”. Se pare că însăşi Mata Hari ar fi afirmat:„Prostituată, da, dar trădătoare, niciodată!”. O poziţie similară este adoptată şi de autorii unor monografii despre Mata Hari, cum este aceea semnată de Michael Joseph, intitulată „Spioana care nu a existat niciodată” (1987).

Contradictorii sunt şi opiniile despre „calităţile” care i-ar fi asigurat lui Mata Hari succesul. Astfel, dacă presa franceză scrie despre ea că „atunci când dansează creează o atmosferă secretă”, „dansează cu tot corpul”, întrebându-se dacă a fost „preoteasă, dansatoare, damă”. În acelaşi timp,   la 40 de ani de la execuţia dansatoarei, locotenentul Mornet, care a participat la instrumentarea cazului, ajuns procuror general, este de părere că Mata Hari era „o femeiuşcă fără stil, fără clasă, lipsită de interes”.

De fapt, chiar Mata Hari lasă loc la asemenea interpretări atunci când mărturiseşte:  „Nu am dansat niciodată bine. Oamenii veneau să mă vadă deoarece am fost prima care am apărut goală în public”. Şi totuşi arta sa a fost apreciată de compozitorii Massnet şi Puccini, ca şi de cunoscutul maestru de balet rus, Diaghilev. De asemenea, potrivit relatărilor din presa timpului, în timpul dansurilor pe care le executa, era „sumbră, sălbatecă, încântătoare şi ideală”.

Foto:Hulton Archive / Stringer

Dubii au fost formulate în ceea ce priveşte frumuseţea ei legendară. Se pare, potrivit unor consemnări ale vremii, că ea nu era pe atât de atrăgătoare pe cât o vrea legenda. Era admirată pentru gura ei cu buze cărnoase, pentru aerele ei misterioase, pentru mersu-i suplu. Dar, în acelaşi timp, putea să nu placă, din cauza pieptului prea mic sau a umerilor prea laţi…

Şi totuşi, în ciuda acestor „defecte”, Mata Hari a ajuns să seducă personaje din cele mai importante ale vremii, între care prinţul moştenitor al Germaniei, fiul lui Wilhelm II, a cărui metresă ar fi devenit.

Contradictorii sunt şi motivele invocate în ceea ce priveşte demascarea sa. A fost chiar formulată ipoteza că cel care a denunţat-o pe Mata Hari a fost chiar serviciul de informaţii german, pentru a se putea debarasa de o agentă care devenise prea compromiţătoare şi costisitoare. Cert este ca dansatoarea primea sume enorme de bani din ambele tabere, motiv pentru care va fi arestată la 12 februarie 1917. În fine, există şi prezumţia că Mata Hari a fost „turnată” de o femeie geloasă, actriţa de cinema Claude France.

Interpretări mai riguroase oferă Alain Decaux, unul din primii istorici care a avut acces la „dosarul Mata Hari”, păstrat secret decenii întregi, care atrage atenţia asupra atmosferei în care a avut loc procesul. Anul 1917 a fost considerat ca un an tulbure, când Franţa suferea înfrângeri, iar moralul armatei şi al populaţiei era la pământ. În aceste condiţii se pare că şefii armatei franceze şi ai serviciilor secrete au avut nevoie de un „caz” care să le demonstreze capacitatea şi faptul că rămâneau activi. Din acest punct de vedere, am compara „cazul Mata Hari” cu „cazul Dreyfuss”…   

Există aşadar suficiente motive ca să credem că imaginea atât a spioanei, cât şi a dansatoarei, de fapt, ceea ce, pe drept cuvânt, poate fi considerată drept “legenda lui Mata Hari” a fost, în timpul vieţii ei şi în perioadele care au urmat, exagerată, estompată, îngroşată sau, pur şi simplu, retuşată...

În sfârşit, şi după moarte, Mata Hari a continuat să fascineze:la un moment dat, i-a fost furat capul, aflat într-un muzeu parizian !

           

Un spion „neglijent”:colonelul Redl 

Şi despre Alfred Redl (1864-1913) s-a afirmat că ar fi fost „probabil, cel mai important agent din întreaga Europă a generaţiei dinaintea Primului Război Mondial”. Colonel în armata Austro-Ungariei, Redl a ajuns, la un moment, dat să fie considerat drept cel mai bun expert în chestiuni de spionaj.  A introdus chiar unele inovaţii tehnice în serviciul de informaţii militare („Biroului de evidenţă”), în cadrul căruia a acces la importante poziţii. Avea, în tot cazul, perspective strălucite în acest domeniu, mai ales în în legătură cu conflagraţia mondiale care se contura.

Şi totuşi, Redl a trădat,   spionând nu mai puţin de 12 ani pentru Rusia, motivaţia aflându-se în faptul că era vulnerabil datorită înclinaţiilor sale homosexuale, considerate în acea perioadă un „păcat de moarte”. Din momentul racolării sale, Redl a dovedit o abilitate deosebită, reuşind să evite demascarea sa. Şi totuşi, la un moment dat, el a fost în situaţia de a fi demascat, atunci când, în 1909, un diplomat austriac a primit de la un coleg englez informaţia confidenţială că, în Statul major al armatei austro-ungare, se afla un agent (o „cârtiţă”). Transmisă la Viena, această informaţie a fost ignorată de conducerea “Biroului de evidenţă” care avea o încredere desăvârşită în Redl.

Şi totuşi, „Legenda Redl” avea să fie destrămată mai târziu, de investigaţii mai atente. S-a dovedit că, de fapt, "spionul secolului” acţionase în unele situaţii ca un diletant, neglijent, nerespectând cu stricteţe regulile conspirativităţii. Pe masa sa de lucru, s-au găsit, la vedere, listele de agenţi, coduri. Nu era prea abil nici în fotografierea documentelor, astfel încât unele din imaginile transmise i-au fost returnate de la Petersburg. În sfârşit, s-a dovedit că, de fapt, cel puţin până în 1912, nici nu avusese acces, cum s-a scris adesea, la documentele cele mai importante ale Statului Major al armatei Austro-Ungare.

Dar cele mai vulnerabile erau chiar modalităţile de comunicare. Într-adevăr, pentru a evita contactul direct cu agenţii ruşi, Redl recurgea la un mijloc care astăzi ar părea de neconceput: trimetea informaţiile şi primea recompensele băneşti prin post-restant, desigur pe nume fictive. Tocmai această carenţă s-a dovedit fatală, căci a permis demascarea sa, astfel încât nu i-a rămas decât să se sinucidă.

De fapt, ca şi în „cazul Mata Hari”, motivaţia trădării lui Redl este mai profundă, putând fi găsită în contextul social-politic al perioadei: în statul multinaţional al Austro-Ungariei, sentimentul patriotic se deteriorase în mod evident.

 

„Mai mult o legendă fantastică decât om”: Lawrence al Arabiei

Într-adevăr puţine personalităţi s-au bucurat de o legendă atât de bogată, chiar din domeniul politic ca Thomas Edward Lawrence (1888-1935). Însuşi Winston Churchill a afirmat despre Lawrence:  „va trăi pentru totdeauna în istorie”, iar, după unele păreri, după premierul britanic, el a rămas cea mai cunoscută personalitate a imperiului. În ceea ce priveşte operele sale, însuşi George Bernard Shaw a afirmat că „a atins limitele umane al geniului literar”.

S-ar părea că toate acestea i-au conferit lui Lawrence o notorietate invulnerabilă. Şi totuşi, una din ultimele monografii care i-au fost consacrate, datorată lui Andrew Norman, se intitulează „Enigma nedezlegată” (2008).

Care ar fi fost „secretele” a căror dezlegare ne-ar permite să retuşăm „portretul” lui Lawrence ? Pentru a creiona un portret al „agentului istoric” trebuie menţionat că, în ceea ce priveşte biografia lui Lawrence, ea a fost marcată de faptul că a fost copil ilegitim, ca şi de înclinaţia sa homosexuală.

Pe de altă parte, chiar afirmaţia după care ar fi servit necondiţionat interesele imperiului britanic merită unele corecţii. Într-adevăr, atunci când, în urma războiului cu Turcia, arabii, cu sprijin britanic, au câştig de cauză, la conducerea noului stat nu sunt numiţi conducătorii  ai acestora, care se evidenţiaseră în cursul luptelor, ci alţii care erau doar „păpuşi” în mâna britanicilor. Pus în situaţia de a nu-şi respecta angajamentul faţă de arabi, Lawrence părăseşte dezgustat „serviciul maiestăţii sale”, plecând din Orient, unde nu va mai reveni.

Dar oare Lawrence era un adept necondiţionat al „cauzei arabe”, datorită calităţilor deosebite pe care le afirmase acest popor ? Un răspuns surprinzător îl aflăm chiar în volumului său „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”, publicat în 1926,   în care afirmă deloc măgulitor pentru cei a căror cauză o sprijinise cu atâta ardoare: "Arabii pot fi înşiruiţi pe o idee ca pe o sfoară,   pentru că fidelitatea minţii lor îi face cei mai ascultători sclavi... Mintea lor stranie si întunecată este plină de depresiuni si exaltări, fără nici o regulă, dar cu mai multa ardoare si mai fertilă in credinţă decât a oricărui alt popor de pe lume”. Şi, tot după constatarea sa, "În lumea arabă poţi face orice, dacă ai la îndemână bani şi dinamită".

Să recunoaştem că unele din aceste afirmaţii îşi păstrează actualitatea…

Şi alţi istorici sunt de părere că, în ceea ce îl priveşte pe Lawrance, este necesar să fie separat mitul de realitate. Astfel, autorii unei istorii a serviciilor de spionaj, R. Faligot şi R. Kauffer, consideră că, de fapt, Lawrence a făcut, faţă de arabi, un “joc dublu” Concluzia lor:“Strălucitor, cu mii de artificii literare în „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”, el va şti să întindă capcane unui mare număr de istorici.

În acest sens, interesante sunt şi opiniile lui Mircea Eliade, traducătorul în limba română a volumului „Revoltă în deşert”(1938):„Nimeni nu cunoştea tainele acestui arheolog-poet…Taciturn, modest până la exces…ocupat să-şi urmărească visul său intim… realizarea aventurii spirituale pe care o experimentase el din cei dintâi ani ai tinereţii, Lawrence ajunsese mai mult o legendă fantastică decât om”.

           

Un „aventurier extraordinar de norocos”? Sorge

Din numeroasele aprecieri după care Richard Sorge (1895-1944) a intrat în galeria celor mai importanţi spioni din istoria universală, o vom cita doare pe aceea a lui Ian Fleming, creatorul lui James Bond şi el însuşi un ofiţer de informaţii britanic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a afirmat despre el că a fost „cel mai formidabil spion din istorie".

Şi totuşi, ca să cităm titlul peliculei lui Yves Ciampi „Cine eşti dumneata domnule Sorge?”, suntem datori să încercăm a lumina şi unele aspecte ale vieţii şi activităţii de spion a lui Sorge, cel pe care unii istorici, dar şi o bună parte a presei şi opiniei publice consideră că a avut un rol important în câştigarea războiului de către URSS.

După apariţia a numeroase lucrări, care scot în evidenţă rolul jucat de Sorge, au apărut, în ultima vreme, şi altele care ridică o serie de întrebări. Unele dintre ele, îşi propun să „demitizeze” figura lui Sorge, mergând până la afirmaţii care pot fi considerate denigratoare. Astfel, în volumul „Acesta a fost Richard Sorge” a lui M. Kolesnikov, se afirmă că acesta nu a fost nimic altceva decât un „aventurier extraordinar de norocos” un „afemeiat feroce”, „un fel de James Bond”.

Faţă de această afirmaţie se poate menţiona că, într-adevăr, Sorge şi-a folosit farmecele în activitatea sa informativă, având o scurtă aventură cu Helma, soţia ambasadorului Germaniei la Tokyo, Eugen Ott. Ambasadorul preţuia foarte mult sfaturile lui Sorge şi nu voia să îşi piardă consilierul din cauza acestei „indiscreţii". Ott îl caracteriza pe Sorge ca "der Unwiderstehliche"-„Irezistibilul”.

Poate mai este de amintit că, în vreme ce soţia lui Sorge, rusoaica Katia Maximova, a murit într-un lagăr de muncă din Siberia, iubita lui Sorge din Japonia, Hanako Iishi, şi-a petrecut, după executarea acestuia,   restul vieţii, în linişte, în Tokyo. Autorităţile japoneze şi-au onorat angajamentul faţă de Sorge şi au eliberat-o din închisoare. Iishi a reuşit să mute rămăşiţele lui Sorge din cimitirul închisorii, unde spionul fusese îngropat, într-un cimitir în suburbiile din Tokyo.

Dar există şi unele acuzaţii mai grave la adresa lui Sorge privind chiar atitudinea şi valoarea sa ca spion. Astfel, Dmitri  Volkogonov, autorul volumului „Lenin. O nouă biografie”,   afirmă:„Ca şi alţi ofiţeri operativi îndrăzneţi care lucrau pentru Comintern, NKVD sau pentru spionajul militar din străinătate, Sorge a fost amestecat în intrigile criminale care se ţeseau la Moscova la mijlocul anilor ´30”. Volkogonov reproduce depoziţiile unui anume Valin-Gails, ex-agent al spionajului militar, în cadrul procesului ce i-a fost intentat în 1937, după care Stalin îl „depistase” pe Sorge încă din 1936 şi îi atrăsese atenţia că trimitea la Moscova dezinformări germane. Valin descria informările lui Sorge drept material de rutină, care putea fi extras din presa zilnică. Acest “beţivan afemeiat”, după cum îl caracterizează Valin, era tovarăşul de petreceri al colonelului Ott, şeful spionajului german din Tokyo, în tovărăşia căruia vorbea vrute şi nevrute”

Şi totuşi, în ultima vreme, au apărut alte lucrări care îşi propun să prezinte o imagine mai echilibrată a lui Sorge, cum este aceea datorată lui Robert Whymant, intitulată „Spionul lui Stalin:Richard Sorge şi reţeaua de la Tokyo” (1996). Între altele, în acest volum, este adus în discuţie un „accident” pe care l-a suferit Sorge, care i-a afectat activitatea informativă, ducând, în cele din urmă, la „căderea” sa. Unii comentatori ai cărţii sunt de părere că acest „episod” a fost exagerat probabil din dorinţa de a crea o imagine pozitivă a omului Richard Sorge, justificând astfel anumite greşeli pe care nu se poate contesta că le-a comis.

 

Şi „Îngerul a fost un spion”

Puţine personalităţi istorice se bucură de atâta apreciere şi recunoştinţă ca Raoul Wallenberg (1912-1947?), cel care a contribuit, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, la salvarea de la moarte peste 30.000 (după alte estimări 100.000) de evrei unguri. Israelul i-a acordat titlul de  „drept între naţiuni”. În 1981, Congresul SUA îi acordă titlul de „cetăţean de onoare american”,   care a mai fost atribuit doar premierului britanic, Churchill, iar bustul lui Wallenberg se află în Rotonda Capitoliului din Washington. De asemenea, el a fost declarat „cetăţean de onoare” al Israelului, Canadei şi Ungariei.

Deşi intens mediatizate, personalitatea şi unele împrejurări ale activităţii sale mai prezintă unele „pete albe”. În general se admite că, după ce intră în serviciul diplomatic suedez solicită personal să fie trimis la Ambasada de la Budapesta, unde, în 1944, în mod voluntar, se angajează în activitatea de salvare a evreilor într-o perioadă în care Adolf Eichmann conducea acţiunea de transportare a acestora în lagărele de exterminare.

Pe de altă parte, o serie de documente desecretizate ulterior demonstrează că   Wallenberg fusese trimis în Ungaria la recomandarea serviciului de informaţii al SUA, OSS, al cărui agent a devenit, punându-i-se la dispoziţie sume de bani folosite în acţiunile sale în urma cărora au fost salvaţi de la moarte evrei unguri.

După 1990, pe baza documentelor conţinute în “CIA's Historical Intelligence Collection”, a reieşit că el acţionase ca agent încă din 1944. Utilitatea informaţiilor sale a decurs din faptul că, la acea dată, OSS nu dispunea de o reţea în Ungaria, ţară care avea un rol deosebit în constelaţia politică şi militară în Europa Centrală. Pe de altă parte, activitatea lui Wallenberg în Ungaria îi dădea posibilitatea de a colecta informaţii preţioase din această ţară, într-un moment în care se profila o puternică ofensivă sovietică. De asemenea, Wallenberg s-a angajat în acţiuni de pregătire a unei rezistenţe armate împotriva trupelor germane.

Aceste „legături” ale lui Wallenberg nu puteau scăpa atenţia spionajului sovietic care l-a ţinut de la început şi în mod continuu sub supraveghere. A fost documentat faptul că, încă de la sosirea sa la Budapesta, el fusese urmărit de agentul NKVD Tolstoi-Kutuzov. De fapt, sovieticii doreau să îl recruteze pe Wallenberg pentru a-l folosi ca intermediar în tratativele de după război.

Acestea sunt motivele care explică „atenţia” de care s-a bucurat Wallenberg şi după intrarea trupelor sovietice în Ungaria, când a fost reţinut, transportat (de fapt, „răpit”) şi interogat de către NKVD, la indicaţia personală a lui Stalin, care dorea să afle detalii despre activitatea lui informativă şi legăturile cu OSS (viitoarea CIA). Transferat la Moscova, Wallenberg este încarcerat în închisoarea de maximă siguranţă Lefortovo, rezervată mai ales spionilor de mare importanţă.  Refuză orice colaborare cu NKVD, astfel încât  este acuzat… că a fost spion german.

Tocmai pentru că ştia prea multe, în ciuda demersurilor întreprinse de familie şi de organizaţii internaţionale, Wallenberg nu este eliberat, fiind mutat succesiv în diferite lagăre şi închisori şi, în cele din urmă, probabil suprimat, deşi autorităţile sovietice au susţinut că ar fi murit din „cauze naturale”.

Una din biografiile mai recente ale lui Wallenberg, avându-i ca autori pe Charles Fenyvesi şi Victoria Pope, se intitulează „The Angel was a Spy” („Şi îngerul a fost spion”). „Cazul Wallenberg” este unul din puţinele care demonstrează că, în anumite contexte, activitatea informativă poate fi pusă în slujba unor cauze umanitare, iar faptul că ar fi fost „agent”  nu impietează prestigiului şi preţuirii de care el se bucură, ba chiar din contra…

 

„Celălalt om”:Graham Greene

Precum se ştie o serie dintre scriitorii care s-au ilustrat mai ales în „literatura de spionaj” au desfăşurat şi activităţi informative, în condiţii nu întotdeauna pe deplin elucidate. Acesta este şi cazul lui Graham Greene, o adevărată „legendă” a romanelor având ca eroi agenţi, mai mult sau mai puţin acoperiţi. Dar se pare că şi această „legendă” a scriitorului consacrat, de succes mai are „pete albe” sau episoade cel puţin discutabile.

Potrivit chiar mărturiilor sale, Greene a activat în cadrul serviciului de informaţii MI6 nu atât din considerente patriotice, asemenea altor scriitori englezi, ci mai ales pentru a se elibera de un complex de suspiciune. În autobiografia sa, publicată în 1971, el arată că a făcut acest pas deoarece, în propria sa ţară, era considerat „un străin şi un suspect, cunoscut a avea legături dubioase”. Situaţia s-ar putea datora şi faptului că tatăl său nutrea convingeri progermane. De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea că Greene a fost pentru scurtă vreme membru al Partidului Comunist.

Asemenea legături „dubioase”, în tot cazul nu în sensul intereselor ţarii sale, au fost stabilite de Greene încă din 1925, când contactează Ambasada Germaniei la Londra, oferindu-şi serviciile. O vreme, în timpul studenţiei la Oxford, Greene a avut legături cu diplomatul german, contele von Bernstorff, care îi încredinţează şi  misiune. Deşi aceasta eşuează, Greene păstrează legăturile cu cercurile germane. Aşa cum va declara unui biograf al său, ar fi preferat să fie un agent dublu decât un simplu spion. De asemenea, îl încredinţează pe acest biograf al său, Marie-Francoise Allain („Celălalt om. Conversaţii cu Graham Gree”) că „spionajul este o meserie ciudată – pentru unii este o vocaţie, de o puritate lipsită de scrupule, străină de mercenariat sau chiar de consideraţii patriotice”, arătându-i că este adeptul principiului “de a spiona de dragul spionajului”.

În perioada postbelică, Greene devine unul din cei mai apreciaţi autori de romane de spionaj,   ajunse clasice, în care îşi foloseşte experienţa dobândită în calitate de agent al serviciului MI6.

În acelaşi timp, „romanul” lui Greene nu a încetat nici după moartea sa. Declasificarea recentă a unor documente a relevat faptul că  FBI-ul l-a urmarit cu fervoare pe romancierul britanic aproape o jumătate de secol. Una din cauze ar fi aceea că, în anii celui de al Doilea Război Mondial, viitorul romancier a făcut parte din secţia a V-a a lui MI5, avându-l ca şef direct pe nimeni altul decât pe Kim Philby, celebra „cârtiţă". De altfel, şi Greene a fost bănuit a fi fost agent sovietic în Peninsula Iberică. Un alt motiv al supravegherii sale de către FBI a fost publicarea romanului „Un american liniştit”, în care descrie unele din metodele, deloc „ortodoxe”, folosite de CIA în Vietnam, care au revenit în actualitate în cazul „închisorilor ilegale” ale Agenţiei în ultima perioadă.

Un alt motiv al supravegherii informative a lui Greene de către FBI reiese de asemenea dintr-o serie de documente declasificate ale Biroului care menţionează prietenia lui Greene cu "inamicii latino-americani" ai Statelor Unite, în primul rând cu Fidel Castro, şi liderul sandinist marxist Daniel Ortega din Nicaragua.

Ar mai fi de amintit faptul că lui Graham Greene i s-a refuzat intrarea în Statele Unite pe motivul că a fost, o scurtă perioadă, membru al Partidului Comunist.

Şi în cazul lui Graham Greene, se dovedeşte că adesea „realitatea bate literatura”, iar „legenda” este contrazisă de fapte, mai mult sau mai puţin cunoscute…

 

„Legendele” unei defectări: I.M. Pacepa  

În septembrie 1978, generalul Ion Mihai Pacepa (1928-), consilierul preşedintelui Nicolae Ceauşescu pentru securitate naţională şi dezvoltare tehnologică, prim-adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe (DIE) şi secretar de stat la Consiliul Securităţii Statului din cadrul Ministerului de Interne, a fost acuzat de „înaltă trădare” şi condamnat la moarte, în urma defectării sale în RF Germania, la 26 iulie 1978.

La 7 iulie 1999, Curtea Supremă a României a emis o decizie prin care a anulat condamnările la moarte date lui Ion Mihai Pacepa şi a dispus restituirea bunurilor ce i-au fost confiscate. În decembrie 2004, guvernul român i-a reacordat gradul de general, ceea ce poate acredita ideea că, ceea ce de altfel a susţinut şi ePacepa în volumele de memorii pe care le-a publicat.

Totuşi, întrebările, dubiile şi interpretările nu au încetat, aspectul cel mai controversat fiind legat de motivele care au determinat defectarea sa, dând naştere la o serie de „legende” În propria variantă, Pacepa susţine că a recurs la acest gest pentru că i se ceruse să suprime  pe Noël Bernard, directorul Serviciului românesc la Radio Europa Liberă la acea vreme.

După o altă variantă, Pacepa s-a folosit de oportunitatea că fusese trimis de Ceauşescu în RF Germania pentru a transmite un mesaj secret Cancelarului german Helmut Schmidt. În fine, o altă explicaţie a „fugii generalului” este oferită de istoricul american Larry Watts în volumul său  „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni“, după care el trecuse în Statele Unite ca agent al KGB, postură pe care o avea de multă vreme şi explică promovarea sa în posturi de răspunde într-o anumită perioadă. Watts citează un document declasificat, care arată că în 1976 CIA l-a informat pe preşedintele american, Jimmy Carter, de următoarele: „Din informaţiile pe care le deţinem, consilierul preşedintelui Ceauşescu este agent sovietic“.

Mai există însă o serie de alte considerente care explică gestul extrem al generalului Pacepa. La începutul carierei sale, el activase la Misiunea economică română de la Frankfurt/Main, îndeplinind funcţia  de şef al rezidenturii de spionaj din RF Germania, până în 1960.

În această calitate, Pacepa s-a angajat într-o serie de tranzacţii care s-au dovedit ulterior a fi dubioase, cum ar fi importul unor utilaje industriale necorespunzătoare, ceea ce a dus la accidente şi la…sinuciderea unor parteneri germani. Un exemplu a fost achiziţionarea de la firma „Luigi” din RF Germania a instalaţiei de piroliză de la combinatul petrochimic de la Piteşti, care ulterior a sărit în aer, în schimbul  încasării unui comision de 500 000 dolari.  Acesta împrejurări au dus la declanşarea unei anchete care, la acel moment, nu a dat rezultate.

Se pare, cel puţin după mărturiile unor colegi şi subordonaţi ai săi, că generalul Pacepa, şi în perioada în care îndeplinise funcţii înalte în aparatul de stat şi de informaţii, a mai practicat asemenea „tranzacţii”. Este vorba mai ales de achiziţionarea de aparatură electronică, transportarea sa în ţară în condiţii „confidenţiale”, unele piese fiind puse şi la dispoziţia unor potentaţi ai vremii.

Se pare că informaţii referitoare la aceste „tranzacţii” au ajuns la urechile lui Nicolae Ceauşescu care a dispus deschiderea unei anchete conduse de generalul Alexandru Dănescu.

Dar şi generalul Pacepa a fost informat de această activitate. Dacă este să recurgem la afirmaţiile  unor persoane din interiorul structurilor informative, se pare că, în cursul popasului la Viena şi în momentul în care s-a aflat în RF Germania,   el ar fi dat mai multe telefoane pentru a se interesa dacă raportul generalului Dănescu către Ceauşescu a fost trimis şi cu ce rezoluţie s-a întors. La ultimul apel a primit vestea proastă: „a venit aprobat". A închis telefonul fără să mai spună ceva.

În acest „moment critic”, generalul Pacepa s-ar fi pus în legătură cu prietenul şi agentul său Rolf Spitra, care i-ar fi înlesnit contactul cu un funcţionar al ambasadei americane, care, la rândul său, i-a mijlocit „transportul” în Statele Unite.

Desigur, acestea sunt „detalii” care se mai cer elucidate (dacă vor fi vreodată!), dar nu ne putem ne împiedica să considerăm că, adesea, defectările, „trecerile în tabăra adversă”, care au  dat naştere la adevărate „legende”, nu sunt inspirate doar de motivaţii ideologice, ci şi de unele mai…pământene.

La capătul acestei incursiuni printre „adevăratele legende ale spionilor” (desigur selectivă, căci exemplele pot fi înmulţite, ceea ce ne propunem şi noi), rămâne totuşi deschisă întrebarea dacă existenţa adesea dublă a unor spioni de elită (calificată de unii specialiştii ai domeniului drept o adevărată „schizofrenie a agenţilor”) le-a influenţat decisiv sau chiar le-au diminuat performanţele informative. S-ar putea ca, în ciuda unor asemenea tentative de demitizare, să nu cunoaştem niciodată răspunsul real…

 

 

 

Bibliografie selectivă

Pat Shipman, Femme Fatale:Love, Lies, and the Unknown Life of Mata Hari, London / New York:William Morrow, 2007

Michael Korda, The Life and Legend of Lawrence of Arabia, Paperback  2011

Thomas Rimer, J.. (ed.) Patriots and Traitors, Sorge and Ozaki:A Japanese Cultural Casebook, MerwinAsia, 2009

Charles Fenyvesi, Victoria Pope, The Angel was a Spy, 1996

Allain, Marie-Françoise, The Other Man:Conversations with Graham Greene. Bodley Head, 1983

Liviu Ţăranu, Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii, 1978-1980,  Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009