A fost Stalin un idiot alcoolic?

Autor 75116 vizualizări


Până la căderea regimului sovietic, a fost extrem de dificil pentru istoricii occidentali să se documenteze asupra lui Stalin dincolo de ceea ce era versiunea oficială. Lucrarea de faţă aduce însă o cu totul altă perspectivă.

În numărul anterior al revistei „Historia“, am prezentat recenzia cărţii Stalin Young (Stalin tânăr), scrisă de acelaşi autor, Simon Sebag Montefiore. Am dat prioritate recenzării acelei cărţi pentru că s-a scris foarte puţin despre Osip Giukaşvili şi activităţile anterioare expatrierii sale din Georgia natală, pentru a deveni, în Rusia, liderul bolşevic cunoscut sub numele de Stalin. Cartea de faţă, Stalin. Curtea Ţarului Roşu, a făcut senzaţie în Occident la apariţia ei, la Londra, în anul 2003, din mai multe considerente. Autorul trăise în Rusia aproape şase ani pentru cercetarea şi documentarea cărţii, intervievând rude apropiate din familia dictatorului şi membri apropiaţi din anturajul acestuia. Simpla lectură a celor unsprezece pagini de bibliografie atestă adâncimea cercetării, unele surse citate fiind total inedite.  

Prima mare surpriză a cărţii este demolarea totală a mitului că Stalin a fost un semidoct, teorie propagată de către detractorii săi. Era şi uşor de acceptat această teorie, cunoscând faptul că Stalin fusese exmatriculat de la Seminarul Teologic din Tiflis (azi Tbilisi) şi n-a mai urmat altă şcoală până la moarte.
Aflăm însă că Stalin citea zilnic în medie 500 de pagini, în special din domeniul istoriei şi al literaturii universale. Biblioteca sa personală din vila de la Kuntsevo număra peste 20.000 de volume atent adnotate cu observaţii, care uimesc specialiştii din domeniile respective. Stalin ştia să deosebească geniile autentice de simplii meşteşugari ai condeiului. De exemplu, el îi considera genii native pe Mihail Bulgakov, Boris Pasternak şi Osip Mandelstam. Privind pe acesta din urmă, instrucţiunile lui Stalin au fost clare:„să fie izolat, dar protejat“. Mandelstam a murit în Gulag pentru o poezie în care-l descria pe Stalin drept:„munteanul cu degete unsuroase care mănâncă oameni!“. Stalin avea o memorie fenomenală, care nu l-a părăsit până la moarte şi de care se temeau cumplit cei din jurul lui. 
Un alt mit demolat este acela că Stalin era dependent de alcool. „Stalin consuma puţin alcool şi cerea celor din jurul său să fie treji. Generalul de artilerie Iakovlev a venit odată la Kremlin fortificat cu coniac. Fără să ridice capul de pe hârtiile din faţa lui, Stalin i-a spus:«Vino mai aproape, tovarăşe Iakovlev». Iakovlev a făcut un pas în faţă. «Mai aproape». Şi apoi:«Eşti un pic beat, aşa-i?». «Da, un pic, Tovarăşe Stalin». Stalin n-a mai spus nimic“ (pag. 392). Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că Stalin se folosea de alcool pentru a coborî garda şi instinctul de conservare al comesenilor săi. Edificatoare este următoarea scenă:„Oleg Troianovsky, un translator de 26 de ani din Ministerul Afacerilor Externe, este trimis în Caucaz să-i traducă lui Stalin o întrevedere cu un parlamentar al Partidului Laburist britanic... L-a plăcut pe Oleg aşa de mult că, după plecarea englezului, Stalin îi spune lui Troianovsky:«De ce nu stai o vreme cu noi aici? Te vom îmbăta şi apoi vom vedea ce fel de om eşti». După abia nouă zile a scăpat întreg de acolo tânărul Troianovsky, dar alţii n-au avut norocul lui. La plecare, Stalin i-a spus:«Este probabil plictisitor pentru tine aici. Eu m-am obişnuit cu singurătatea. Am dobândit în închisoare obişnuinţa asta»“ (pag. 507-508). 
Cartea de faţă abundă în scene cu petreceri organizate în apartamentele lui Stalin de la Kremlin sau din vilele sale, scene greu de găsit la alţi autori. Pentru sceptici, Montefiore publică şi numeroase fotografii de la asemenea agape, cu femei care se înghesuiau în jurul unui Stalin zâmbitor şi flatat.
Femeile din viaţa lui Stalin 
Autorul are un capitol întreg dedicat femeilor care s-au aflat lângă Stalin pentru o perioadă de timp şi un subcapitol despre evreicele din viaţa lui. Multe dintre ele au fost împuşcate, deşi erau nevestele unor înalţi demnitari ai statului. „În luna mai 1939, Stalin ordonă răpirea soţiei generalului Kulik, Kira, la a cărei locuinţă Stalin fusese oaspete în noiembrie 1938. Beria l-a însărcinat pe adjunctul său, Merkulov, cu această răpire. Pe data de 5 mai, în drum spre dentist, în plină stradă, Kira este răpită de pe trotuar, urcată într-o maşină şi dusă la Lubianka. Stalin şi Beria aveau amândoi o plăcere perversă şi sadică în asemenea jocuri depravate. Motivul răpirii este un mister pentru că niciun fel de acuzaţii n-au fost aduse contra ei. Niciun fel de documente n-au fost redactate şi răpirea a fost ilegală, chiar şi conform normelor judiciare bolşevice. Uciderea acestei femei fără vreo acuzare sau judecată formală a fost printre primele capete de acuzare contra lui Beria, la arestarea lui, în iunie 1953“.
Absolut memorabilă este şi scena descrisă autorului de un martor ocular. Povestea se desfăşoară imediat după război, când Stalin se afla în concediu la una dintre vilele din Caucaz, în timpul unei cine la care participă Molotov, generalul Poskrebîşev, şeful de cabinet al lui Stalin, şi câţiva lideri caucazieni. „Stalin cere o hartă a imperiului sovietic şi, cu pipa din mână drept indicator, începe să explice:«Să vedem ce-am dobândit:în nord totul este în regulă. Finlanda a greşit rău faţă de noi, aşa că am mutat graniţa mai departe de Leningrad. Statele baltice, care au fost teritoriu rus din vremuri îndepărtate, sunt ale noastre din nou, toţi bieloruşii sunt ai noştri acum, ucrainenii la fel, şi moldovenii sunt din nou la noi. Deci în vest totul este în regulă». Dar apoi el se întoarce spre est. «Ce avem aici? Insulele Kurile sunt ale noastre şi tot Sahalinul... China, Mongolia, toate aşa cum ar trebui să fie». Pipa Dunhill a început să alunece încet spre sud. «Acum, această graniţă nu-mi place deloc. Dardanelele... Avem pretenţii asupra teritoriului turcesc şi asupra Libiei». Acesta putea fi discursul unui ţar rus, deloc al unui bolşevic gruzin. Molotov şi-a împărtăşit gândurile sale:«Sarcina mea ca ministru de Externe a fost să extind frontierele patriei. Şi se pare că Stalin şi eu am colaborat destul de bine. Da, nu m-aş supăra în luarea înapoi a Alaskăi», a glumit el. Dar Molotov a înţeles că nu există nicio contradicţie între bolşevism şi construcţia imperiului:«E bine că ţarii ruşi au luat atâta pământ în războaie. Asta face mai uşoară lupta noastră contra capitalismului»“ (pag. 454). 
Milionarii lui Stalin 
Demn de menţionat este faptul că perioada stalinistă a avut milionarii ei. Pe primul loc s-a aflat Maxim Gorki, iar pe locul doi, Alexei Tolstoi, mulţumită adeziunii şi sprijinului lor direct la politica lui Stalin. În anul 1931, Gorki s-a lăsat convins de Stalin să revină în URSS din exil pentru a deveni „un ornament literar pentru Stalin care i-a acordat o mare remuneraţie, precum şi milioane rezultate din tipărirea cărţilor sale. Acesta a locuit într-un conac mare din Moscova care a aparţinut magnatului Riabuşinsky, o vilă mare în apropierea capitalei şi un palat în Crimeea împreună cu mult personal, toţi agenţi GPU. Casele lui Gorki au devenit cartier general al intelectualităţii sovietice, unde el a ajutat scriitori tineri străluciţi ca Isaac Babel şi Vasili Grossman. Magnaţii l-au adoptat pe Gorki drept celebritatea lor literară, în timp ce cekistul Yagoda a preluat detaliile administrării gospodăriei lui Gorki. Stalin şi-a dus propriii copii să-l vadă pe Gorki, unde copiii se jucau cu nepoţii acestuia;Mikoian şi-a adus fiii să se joace cu maimuţele lui Gorki. Voroşilov venea ca să cânte acolo. Stalin îl plăcea:«Gorki a fost aici», îi scria el lui Voroşilov într-o notă nedatată. «Am vorbit despre diverse lucruri... O persoană prietenoasă, deşteaptă, bună. Este favorabil politicii noastre. Înţelege totul... În politică este cu noi împotriva celor de Dreapta». Dar el era convins că Gorki poate fi cumpărat. În anul 1932, Stalin a ordonat sărbătorirea celor 40 de ani de activitate literară a lui Maxim Gorki. Oraşul în care s-a născut, Nijni Novgorod, a fost rebotezat cu numele lui. La fel s-a procedat cu strada principală a Moscovei, Tverskaia. Când Stalin a redenumit Teatrul de Stat din Moscova cu numele scriitorului, birocratul literar Ivan Gronsky a încercat să protesteze:«Dar, Tovarăşe Stalin, Teatrul de Stat din Moscova este realmente asociat de Cehov!», «...Nu contează asta! Gorki este un om orgolios. Trebuie să-l legăm de Partid cu cabluri», a răspuns Stalin. Şi asta a dat rezultate:în timpul lichidării chiaburilor, Gorki şi-a dezlănţuit ura sa contra ţăranilor în ziarul Pravda:«Dacă inamicul nu se predă, el trebuie exterminat»“ (pag. 84).  

Eliminarea personajelor incomode

Henrik Yagoda este citat în carte cu vorbele rostite în închisoare înainte de a fi împuşcat:„«Pentru prima dată în viaţă va trebui să spun tot adevărul despre mine, » a oftat cekistul ca un fel de uşurare. Vladimir Kirshon, scriitorul pe care Stalin l-a consiliat în munca sa de dramaturg şi care va fi şi el împuşcat curând, a fost introdus ca iscoadă în aceeaşi celulă cu Yagoda. Şi Yagoda l-a întrebat ce se vorbeşte în oraş pe seama lui, murmurând trist:«Vreau să te întreb simplu despre Ida (soţia lui Yagoda) şi Timoşa (amanta sa, nora lui Gorki), despre copil, despre familia mea şi să văd unele figuri familiare înainte de moarte». Apoi a vorbit despre moarte. «Dacă aş fi sigur că mi se va permite să trăiesc, aş purta povara mărturisirii de a-l fi ucis pe Gorki şi pe fiul lui. Dar este intolerabil de greu de a declara istoric în faţa tuturor, în special a lui Timoşa». Yagoda a spus anchetatorului:«Poţi să scrii în raportul tău către Iejov că am spus că trebuie să existe un Dumnezeu până la urmă. De la Stalin n-am meritat altceva decât gratitudine pentru serviciile mele loiale;de la Dumnezeu am meritat cea mai severă pedeapsă pentru violarea de mii de ori a poruncilor sale. Acum priveşte unde sunt şi întreabă-te:există un Dumnezeu sau nu?»“ (pag. 196). 
După Yagoda a urmat bărbierul ungur şi favorit al copiilor Kremlinului, Karl Pauker, de 44 de ani, arestat la 15 aprilie 1937, vinovat de a şti prea multe. Acesta a fost împuşcat fără zarvă şi fără judecată pe 14 august 1937. Este primul membru al Curţii Ţarului Roşu care va fi împuşcat şi care, spre deosebire de alţii, nu va fi reabilitat postum.
Un subiect care provoacă şi azi oroare istoricilor din toată lumea este împuşcarea corpului de comandă al Armatei Roşii, în frunte cu mareşalii Mihail Tuhacevsky, Vasili Bluecher, Jonah Yakir, generalii Uborevici, Gamarnik. Se va constata lipsa lor după invazia URSS de către nazişti, în vara anului 1941. La comanda Armatei Roşii se afla ca ministru al Apărării Kliment Voroşilov, un om cu două clase primare, de meserie strungar, pe care Beria îl numea în familia lui „un cretin absolut“ (pag. 46). El îl înlocuise ca ministru din anul 1925 pe basarabeanul Mihai Frunză, mort în mod suspect, după ce fusese internat cu forţa într-un spital de unde n-a mai ieşit viu. Voroşilov era omul care, în loc să-şi apere subordonaţii, l-a aţâţat pe Stalin pentru uciderea lor. Întregul capitol consacrat acestui măcel este imposibil de citit cu calm şi detaşare. Istoria artei militare a lumii moderne nu cunoaşte un alt exemplu de barbarie mai cumplită decât cel comis de Stalin contra propriei sale armate! Au fost unii care au încercat să-l incrimineze şi pe Jukov, şi să-l trimită în faţa plutonului de execuţie. L-a salvat mareşalul Semion Budionîi, şeful direct al lui Jukov, cunoscut ca fiind printre puţinii din jurul dictatorului care îndrăznea să-l contrazică pe Stalin. Autorul scrie că „fermitatea şi umorul aveau efect asupra lui Stalin:el l-a admirat si protejat pe Jukov şi chiar pe Hruşciov pentru opiniile lor ferme“ (pag. 467).
Aici trebuie menţionat şi un caz unic întâmplat pe timpul Marii Terori a lui Stalin. Într-o zi, NKVD s-a prezentat la locuinţa mareşalului Budionîi pentru a-l aresta şi pe el, iar bătrânul cavalerist nu şi-a pierdut cumpătul, ci a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe Stalin. Nimeni n-a aflat ce a putut să-i spună dictatorului, dar se cunosc rezultatele acestui demers – Stalin l-a cerut la telefon pe comandantul patrulei şi i-a ordonat să-l lase pe mareşal în plata Domnului. Şi Domnul nu l-a chemat la El până în anul 1973, când împlinise 90 de ani!  

Parada Victoriei din Piaţa Roşie 

I-am văzut mormântul într-una dintre vizitele mele la Moscova şi am remarcat că Budionîi e îngropat la câţiva metri distanţă de mormântul lui Stalin. Tot mareşalul Budionîi se află în centrul unui incident cu consecinţe istorice. El i-a oferit lui Stalin un armăsar alb de rasă arăbească, pe care Stalin să-l încalece cu ocazia primirii Paradei Victoriei organizate în Piaţa Roşie pentru ziua de 24 iunie 1945. Cu zece zile înainte de eveniment, Stalin, însoţit de fiul său, Vasili Iosifovici, şi de generalul Vlasik, comandantul Gărzii Kremlinului, s-a urcat pe calul lui Budionîi ca să se antreneze. Calul l-a trântit de două ori la pământ, deşi Stalin s-a ţinut strâns de coama lui. După a doua căzătură, care i-a învineţit umărul, Stalin a scuipat cu obidă şi s-a lăsat păgubaş zicând:„să-l călărească Jukov, că el este cavalerist...“. Prin anul 1972, aflându-mă la Moscova, am cumpărat dintr-o librărie cartea de memorii a mareşalului Jukov, Vospominania i Razmîşlenia (Amintiri şi reflecţii). Am devorat-o la hotel în câteva nopţi şi, deşi au trecut de atunci 39 de ani, ţin minte descrierea lui Jukov a acestei scenei. Stalin l-a luat pe nepregătite întrebându-l dacă a uitat să călărească la cei 49 de ani câţi avea atunci. Nedumerit, Jukov a răspuns intrigat:„N-am uitat, mai călăresc uneori“. La care Stalin i-a spus direct:„Bine... Vei primi Parada Victoriei“. Jukov scrie că s-a speriat, convins fiind că Stalin îl pune la încercare. Din teama de vreo capcană, Jukov a refuzat în primul moment. Stalin a avut răbdarea să-i explice că, la cei 66 de ani ai săi, e prea bătrân pentru a învăţa echitaţia. Bănuitor, Jukov a încercat încă o linie defensivă întrebându-l pe Stalin:„Ce vor spune ceilalţi mareşali cu merite deosebite în război?“ Se gândea la mareşalul Koniev, care ajunsese la Berlin aproape simultan cu Jukov. Stalin a dat din mână a lehamite zicând:„Ei ştiu că eşti din 1943 locţiitorul meu şi că în această calitate ai primit capitularea Germaniei“. Restul este istorie. 
Primul film color al Studiourilor Cinematografice Mosfilm este Parada Victoriei din 24 iunie 1945 din Piaţa Roşie şi este frecvent difuzată la televiziunea americană pentru că la finalul ei are loc festivitatea aruncării în pas de defilare a trofeelor de război capturate de Armata Roşie:drapele de luptă aparţinând marilor unităţi ale Wehrmacht-ului, ca, de exemplu, „Das Reich“, „Deutschland“, sau stindarde de luptă ca „Leibstandarde Adolf Hitler“, divizia care asigura paza dictatorului nazist etc. Stalin a fost simplu spectator de la tribuna mausoleului lui Lenin împreună cu ceilalţi conducători sovietici. Jukov a fost în centrul atenţiei şi tot el a fost cel care a rostit cuvântarea solemnă, după ce a trecut în revistă trupele aliniate în Piaţa Roşie. Au trecut 65 de ani de atunci şi toţi sunt decedaţi, dar filmul acela provoacă emoţii şi azi.  

Stalin, „însurat cu bolşevismul“

Autorul a consacrat mult timp de documentare asupra femeilor din viaţa lui Stalin. Stalin a avut cinci copii:un băiat, Yakov, cu Ekaterina Svanidze, prima lui soţie, un fiu, Vasili, şi o fată, Svetlana, cu Nadia Aliluieva, a doua soţie, precum şi doi copii din flori, ambii băieţi. Autorul este surprinzător de categoric la acest capitol:„Stalin n-a fost deloc afemeiat:el a fost însurat cu bolşevismul şi angajat emoţional propriei sale drame pentru cauza Revoluţiei. Orice emoţii private erau bagatele în comparaţie cu creşterea bunăstării omenirii prin marxism-leninism. Dar şi dacă ele erau ultimele pe lista sa de priorităţi, chiar dacă era vătămat emoţional, el nu era dezinteresat de femei, şi femeile erau clar interesate în persoana sa, chiar «îndrăgostite», potrivit lui Molotov. Una dintre femeile din anturajul lui Stalin a spus ulterior că dictatorul s-a plâns că femeile Aliluiev «nu-l lăsau în pace» pentru că «toate voiau să se culce cu el». Există ceva adevăr în această privinţă. Fie că erau soţiile tovarăşilor săi, rude sau servitoare, femeile zumzăiau în jurul lui ca albinele înamorate. Noile arhive recent deschise dezvăluie cum era el bombardat cu scrisori de la admiratoare deloc diferite de acelea primite de stelele de la Hollywood. Uneori, el trebuie să-i fi spus şefului său de cabinet că ar fi înclinat să-şi întâlnească admiratoarele. Această presupunere este confirmată de povestea Ekaterinei Mikulina, o fată ambiţioasă şi atrăgătoare de 23 de ani, care a scris un tratat – Concurenţa Socialistă a Poporului Muncitor – pe care ea l-a trimis lui Stalin recunoscând că-i plin de greşeli şi cerând ajutorul lui. El a invitat-o să-l viziteze pe 10 mai 1929. A plăcut-o şi s-a spus că a rămas peste noapte la vilă în absenţa soţiei. Ea n-a primit vreun beneficiu din această scurtă legătură decât onoarea de a-i fi scris prefaţa tratatului“ (pag. 12).
Autorul cărţii aduce critici istoricilor Kremlinului că, în acţiunea lor de a demonstra monstruozitatea lui Stalin, ei au ignorat complet cât de grosier s-a purtat Nadia Aliluieva, a doua soţie a dictatorului, cu soţul ei. Karl Pauker, gardianul-şef, o descrie pe Nadia drept „o femeie temperamentală“ care ţipa frecvent în public la Stalin. Molotov o califică în cartea sa de memorii ca „instabilă mintal“. Aceasta avea 31 de ani când s-a sinucis, iar Stalin era cu 24 de ani mai în vârstă.  

Stalin şi Churchill,  la un păhărel

Cartea furnizează şi detalii pitoreşti din culisele negocierilor dintre Stalin şi Churchill. De exemplu, aflăm că Churchill a fost insultat de Stalin în toamna anului 1942, când s-a dus la Moscova cu vestea că anglo-americanii nu vor deschide al doilea front în anul următor, aşa cum cereau sovieticii. În acele zile, se dădeau lupte grele sub zidurile Stalingradului. Tensionat de gravitatea misiunii sale la Moscova, Churchill îi spune lui Molotov, venit să-l preia de la vila unde era cazat:„Stalin va face o mare greşeală dacă se va purta urât după ce am călătorit atâta drum până aici…“ (pag. 370). Ajunşi în biroul lui Stalin, primul act comis de Churchill a fost să se debaraseze de vestea proastă, care îi apăsa negativ atmosfera tratativelor. Prima reacţie a lui Stalin a fost să spună:„Nu se pot câştiga războaie dacă vă este frică să vă asumaţi riscuri“.
 Întâlnirea  prietenească dintre Churchill, Truman şi Stalin la Postdam, în 1945

Apoi a continuat ironizând teama britanicilor de a-i înfrunta pe germani. Ofensat, Churchill a dat următoarea replică:„Iert remarca Dvs. numai din consideraţie pentru vitejia trupelor ruseşti“, şi a continuat cu o pledoarie privind angajamentul ferm al anglo-americanilor în războiul contra lui Hitler. Întors la vilă, Churchill le-a spus furios membrilor delegaţiei britanice să-şi facă bagajele întrucât a fost insultat de Stalin şi vrea să plece imediat. Autorul cărţii relatează cum a comentat ambasadorul britanic la Moscova situaţia creată:„Churchill, aristocratul şi omul de lume, credea că va găsi la Kremlin oameni de aceeaşi factură. Nu erau. Erau oameni veniţi direct de la plug şi de la strung“ (pag. 372). 
Merită arătat în continuare cum a rezolvat Stalin această criză. În primul rând, la cererea ambasadorului britanic de a-l primi pe Churchill, care vrea să-şi ia rămas bun în drum spre aeroport, oamenii Kremlinului au spus că mareşalul Stalin a ieşit din clădire la o mică plimbare... Englezii au înţeles natura diplomatică a răspunsului şi au decis să aştepte. Asta a permis ambelor tabere să dezamorseze atmosfera încinsă dintre cei doi lideri. Când Churchill a ajuns din nou la Kremlin pentru rămas bun, Stalin a întrebat când şi unde vor avea ocazia să se mai întâlnească şi, în timp ce i se traducea întrebarea, înainte ca Churchill să poată răspunde, Stalin a continuat zicând:„Ce-ar fi să veniţi la apartamentul meu să bem un păhărel?“. Churchill a dat un răspuns hilar:„În principiu, am fost întotdeauna favorabil unei asemenea politici“. Aşa se face că Stalin l-a luat numai pe Churchill şi pe translatorul britanic Birse la locuinţa lui din incinta Kremlinului. 
Acolo, Stalin a spus:„«Cu câţiva ani în urmă, am primit vizita lui Lady Astor, care ne-a sugerat să-l invităm în Rusia pe Lloyd George. Am întrebat-o:De ce ar trebui să-l invit... pe şeful intervenţioniştilor britanici contra tânărului stat sovietic? Lady Astor mi-a răspuns:Asta nu-i adevărat! Churchill a fost acela!». Atunci i-am spus lui Lady Astor:Dacă vine o alta criză englezii... s-ar putea reîntoarce la acel bătrân cal de război, care e Churchill. În plus, noi preferăm un duşman deschis unui fals prieten». Vădit surprins, Churchill l-a întrebat pe Stalin:«M-aţi iertat?», «Totul a fost în trecut – a replicat Stalin – iar trecutul aparţine lui Dumnezeu. Istoria ne va judeca!»“ (pag. 371). 
În ziua de 5 martie 2003, televiziunea americană a transmis din Piaţa Roşie din Moscova ceva neaşteptat. Deşi URSS-ul nu mai exista ca stat de 12 ani, Piaţa Roşie se umpluse de vreo 3.000 de oameni îmbrăcaţi de sărbătoare cu decoraţii pe piept, purtând steaguri roşii. Veniseră la mormântul lui Stalin de la a cărui moarte se împlineau 50 de ani. Prezentatorul Peter Jennings a comentat imaginile astfel:„Trebuie să fi fost cineva în viaţă ca să fii în stare să aduci 3.000 de oameni la mormântul tău, la 50 de ani de la moartea ta…“
""