Autor 3492 vizualizări


 Anul 1944 a adus începutul sfârşitului pentru o Românie normală. Conducerea de la Kremlin, cu binecuvântarea celor de la Londra şi Washington, a debarcat grupele de asalt de pe tancuri pentru a asigura comunizarea ţării. Agenţii noului regim erau ridicol de puţini pentru munca grea de formare a omului nou şi de exterminare a celui vechi. Nu poţi să cucereşti stabil o ţară cu mai puţin de o mie de oameni.

Era prea puţin echivalentul unui batalion de infanterie şi pandurii din cele două divizii de voluntari nu prea erau văzuţi cu ochi buni de către populaţie. Oamenii de rând nu aveau o simpatie adevărată pentru trupele ruse, cele ce jefuiseră cumplit satele în 1944. Trebuia ca prin munca de propagandă să fie atraşi noi şi noi adepţi şi în octombrie 1945 au intrat sub steagul roşu 256.863 de cetăţeni români. Alţii aşteptau cu nerăbdare să fie acceptaţi şi în 1947 se ajungea la 710.000 de comunişti, în ianuarie 1948 erau peste 800.000 şi în luna următoare se ajunge la 1.060.000 de adepţi înflăcăraţi ai principiilor revoluţionare. Aceste cifre simple referitoare la membrii partidului unic pot arăta dragostea neţărmurită a locuitorilor patriei pentru ideologia de import şi pentru formaţia politică promiţătoare de fericire viitoare.  

 Realitatea era una foarte tristă. Gruparea totalitară era văzută ca fiind singura cale de afirmare socială şi spre un trai bun şi chiar foarte bun. Orice caracter criminal, şi se căutau persoane cu origini cât mai de jos, presupus sănătoase după criteriile timpului, simţea mirosul puterii şi al fericirii prin căpătarea carnetului de membru. Exista acea idee cu desfiinţarea proprietăţii private, dar era complet străină noţiunea de creierele mici, cele ce proveneau din lumea satului şi unde numai averea conta, nu şi mijloacele de acumulare a bunurilor. Partidul a fost căpuşat de cei ce doreau glorie şi bani şi a devenit un instrument al terorii şi al jafului organizat după modelul celui organizat în Uniunea Sovietică la o scară mai largă.

Nimeni de pe teritoriul României, în afară de cei pur bolnavi şi numiţi de către unii specialişti idealişti, n-a crezut în principiile egalitariste. Cel mai bun exemplu îl ofereau chiar liderii partidului. Gheorghe Gheorghiu-Dej se putea relaxa în palatul de la Snagov, clădire ridicată de către Principele Nicolae în perioada interbelică. Tot acolo se deplasa pentru a se distra departe de ochii poporului de rând şi Nicolae Ceauşescu. Construcţia a fost modificată timp de şapte ani pentru a satisface poftele de mărire ale conducătorului de la Bucureşti. Casa din Primăverii nu avea decât 80 de camere şi dotări demne de cel mai bogat patron. Mihail Sadoveanu, cel ce a făcut totul pentru a se bucura de o viaţă de lux în comunism, a primit locuinţa de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru, ziaristul de talent fiind, bineînţeles, condamnat la moarte de către autorităţile comuniste.

Din fericire, acesta a simţit din timp ce poate să aducă noul regim şi a preferat să plece din viitorul lagăr socialist. Casa de la ţară n-a fost pe gustul scriitorului convertit şi generosul partid i-a oferit drept locuinţă o vilă în Bucureşti. Banul vorbea peste tot şi era singurul zeu la care se închinau toţi cetăţenii ţării. Generalii şi liderii de partid vorbeau în timpul banchetelor fastuoase despre lupta împotriva imperialiştilor odioşi, despre egalitatea în drepturi şi despre lumea fericită din socialism, dar pe masă aveau tartine cu icre negre, fripturi, tort de ciocolată şi cele mai bune băuturi. Oare soldaţii români de la manevrele din octombrie 1962 aveau aceleaşi feluri de mâncare şi băutură pe mesele întinse?

 Dacă mai există persoane ce pot contrazice ideile de mai sus, să analizeze cu calm ce salarii şi pensii primeau cei din funcţiile de partid, din administraţie şi din forţele de represiune (şi încă mai primesc de la statul democratic!). Omul a fost exploatat de către om în capitalism, dar în comunism era exact invers.

Bibliografie minimală

Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. vol. IV, partea a II-a, 1952, Bucureşti, 2007.

Banu, Florian, De la SSI la SIE O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948 – 1989), Corint Books, Bucureşti, 2016.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

Istoria României, vol. X, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013.

Preda, Gavriil, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia 1954 – 1969, vol. II, Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2009, p. 216 – 220.

Opriş, Petre, Bugetul partidului şi privilegiile membrilor nomenclaturii C.C. al P.C.R. (1961 – 1965), în Arhivele Totalitarismului, an XIV, nr. 1-2/2006, p. 221 – 225.

Pascu, Vasile, Regimul totalitar comunist în România (1945 – 1989), Editura Clio Nova, Bucureşti, 2007.

Romanescu, Gheorghe, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, Ioan Popescu, Istoria Infanteriei române, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

""