Autor 17664 vizualizări


În urmă cu şapte decenii, sute de armeni au plecat din Dobrogea către pământurile lor strămoşeşti. Înapoi, acasă. Li se promisese o viaţă mai bună, mai liniştită. Au fost îmbarcaţi pe vase sovietice şi au fost duşi într-un loc care nu mai era de mult al lor:Republica Sovietică Socialistă Armenească. Aceasta este una dintre cele mai mari minciuni spuse de Stalin armenilor.

La 23 august 1990, Republica Sovietică Socialistă Armenească a devenit Republica Armenia. La 21 septembrie 1991, noul stat şi-a declarat independenţa. Aşa, ciuntit şi secătuit de cei mai siniştri 100 de ani care se pot scrie în istoria unui stat atât de mic. Câţiva dintre armenii care-şi celebrau libertatea la final de secol XX trăiseră, în urmă cu jumătate de secol, în România. În special, în Dobrogea multietnică şi, cumva, un pic mai prietenoasă cu veneticii chibzuiţi. Armenii din Dobrogea n-au fost, însă, niciodată liniştiţi. Şi e greu să-i ceri cuiva liniştea atunci când încă nu cunoaşte însemnătatea concretă a cuvântului „acasă“. În România de după cel de-Al Doilea Război Mondial, supusă capriciilor unuia dintre cei mai sângeroşi dictatori din secolul XX, propaganda sovietică putea transforma orice minciună în cel mai râvnit adevăr. Adevărul armenilor din Dobrogea era exact drumul spre casă. Oamenilor le-au fost promise pământurile lor şi prosperitatea pe care doar şi-o imaginau. Au găsit însă pământul sterp şi minciuna lui Stalin. Asta însemna repatrierea promisă. Vă prezentăm tragica epopee a armenilor către casă, povestită de jurnalistul de orgine armeană Vartan Arachelian. E mai mult decât o aducere aminte programată. Aceasta este drama câtorva suflete care au vrut să moară în patria lor.

Probabil că am fost şi voi rămâne un nostalgic al României Mari. Şi al Constanţei multietnice. Când lumea românească începuse deja să se aşeze în rosturile modernităţii europene, s-au năpustit norii războiului pe cerul Europei. Primele semne ale evacuării grădinii Maicii Domnului, cum îi rămăsese Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, în amintire, din tinereţe, ţara noastră, aveau să fie evreii. Primii plecau spre Palestina în 1938, odată cu instaurarea dictaturii regale şi cu legea segregaţionistă. Doi ani mai târziu, avea să vină schimbul de populaţie pricinuit de cedarea Cadrilaterului;plecau bulgarii de la noi la schimb cu românii de la ei. Apoi, când Hitler va sufla în goarna războiului chemând nemţii de pretudindeni pentru a statornici milenarul Deutchland, Deutchland über alles;o mulţime de concetăţeni dobrogeni, etnici germani, se înregimentară cuminţi şi geometric, la rând, la maşina de tocat carne de tun. Armenii vor porni exodul lor cu un prim lot în 1946. După un deceniu îi vor urma şi turcii – nu doar cei din Ada Kaleh, dar şi din Dobrogea. Cu fiecare plecare, se spune, se moare puţin. Cam aşa a fost calendarul primelor despărţiri în grupuri masive...

Aceasta este odiseea armenilor din România. Constanţa avea, după Bucureşti, cea mai mare comunitate. Venirea sovieticilor, ocupaţia lor militar-ideologică părea că-i avantajează pe armeni. Chiar din două motive. Odată că una dintre cele 16 republici unionale era RSS Armeană, un colţ de pământ muntos, ceva mai mare decât Dobrogea;atâta mai rămăsese din vechiul regat armean. Al doilea avantaj, unul ideologic, era faptul că din mâna de comunişti ilegalişti constănţeni, o bună parte, arestaţi şi condamnaţi sub Antonescu, erau chiar armeni. Şi în URSS, deşi reprezentau cam un procent şi jumătate din populaţie, străluceau în serviciile secrete şi în diplomaţie. Dar şi ca războinici:pe front, armenii dăduseră, raportaţi la numărul de locuitori ai URSS, cei mai mulţi eroi cu „Steaua de Aur“. Şi la numărul de generali şi mareşali erau lideri în clasamentul unional.

Unii dintre aceşti eroi de război vor trece prin România, alţii vor ocupa funcţii importante atât la ambasada sovietică, cât şi la Consulatul din Constanţa. Dar astea n-aveau să ierte faptul că, în războiul anti-sovietic, tineri armeni au luptat în armata română şi au murit pe front – cum e deja cunoscut cazul marelui om de teatru, constănţean prin naştere, Haig Acterian, dar şi al necunoscuţilor, unchi ai mei – fraţii mamei –, unul căzut La Cotul Donului şi altul, fugit din prizonieratul sovietic din stepele calmuce. Ce să mai vorbim de intelectualii care s-au aflat în fruntea mişcării naţionaliste armene sau române. Toţi vor înfunda puşcăriile. Iar unii dintre ei, imediat după ridicarea lui Antonescu, vor fi imediat arestaţi şi trimişi în Siberia.

Cauza armeană nu e însă uitată. La un mare miting, armenii din România trimit „întrunirii de la Potsdam“(16 iulie – 2 august 1945) o telegramă prin care cer alipirea la URSS a teritoriilor armene înstrăinate. La Constanţa, în 1947, de 24 aprilie, e comemorat genocidul armean, la fel ca în întreaga lume. Prezenţi la miting, urmaşii celor ucişi au votat o moţiune adresată Congresului Naţional Armean din New York cerându-i acestuia să solicite Organizaţiei Naţiunilor Unite măsura de retrocedare a teritoriilor istorice ale Armeniei!

La început, căci aşa era ucazul (n.r. – ordinul) de la Kremlin, la cauza armeană aveau să se alinieze şi comuniştii armeni. În fruntea lor – ilegalişti (n.r. – activişti ai Partidului Comunist, scos în afara legii în perioada 1924-1944). Nu ştiu cât bine au făcut ei conaţionalilor, inducându-le iluzia privind viaţa în Armenia Sovietică. În iulie 1945, zece dintre ei vor pleca în Armenia Sovietică. Cu această ocazie vor vizita şi Ecimiadzin, această Romă a Bisericii Apostolice Armene.

Reîntorşi în ţară, la Teatrul Sovietic (fost Tranulis, apoi Fantasio) are loc un miting organizat de către Frontul Armeniei. Călătorii vor vorbi despre cele văzute în cele 28 de zile ale voiajului pe ruta făcută cu avionul Bucureşti – Odessa – Rostov pe Don – Suhumi – Tbilisi – Erevan. „Minunile“ descoperite cu acest prilej le vom afla şi din suita de note de călătorie publicate în „Cuget Liber“ din Constanţa. Impresiile erau excepţionale, iar credibilitatea martorilor nu era pusă la îndoială.

După un prim lot din august 1946, un al doilea, cu 1.020 de armeni din România, se va îmbarca în portul Constanţa la 21 iunie 1948. Ei dădeau astfel crezare asigurărilor primite, dar şi nevoii de a trăi în patria străbunilor. Pentru că altfel nu se poate explica deloc cum de a fost posibil ca, din lumea întreagă, incluzând aici SUA, Franţa, Iran, Siria, Liban, acelaşi drum să-l fi urmat alte mii de familii. Multe, cu o situaţie materială excepţională, unii dintre ei chiar industraşi, luând în această odisee şi instalaţiile fabricilor pe care le deţineau.

Continuarea pe adevarul.ro