690 de refugiati spanioli salvati de drapelul românesc la Madrid

Autor 2880 vizualizări


La 18 iulie 1936, o lovitura de stat militara din Spania a luat o amploare nebanuita. Rebeliunea militara împotriva guvernului republican a declansat un sângeros razboi civil, fiind condusa initial de generalul José Sanjurjo si apoi de generalul Francisco Franco, imediat dupa moartea celui dintâi într-un accident de avion în prima zi a rebeliunii.Actiunea militarilor spanioli-denumita în spaniola pronunciamento-a reusit sa atinga o parte din obiectivele propuse iar, la sfârsitul anului 1936, trupele nationaliste controlau cea mai mare parte a nordului si sud-vestului Spaniei, Marocul spaniol, precum si insulele Canare si Baleare, dar fara Menorca.

 

Titulescu ignora diplomatia de la Bucuresti

Ambele tabere au început sa primeasca ajutor din strainatate:arme, munitii, trupe si voluntari straini. U.R.S.S. sprijinea guvernul republican iar Italia si Germania acordau sprijin nationalistilor.

Atitudinea României fata de razboiul civil spaniol a fost ponderata, în conformitate cu hotarârile Societatii Natiunilor, si urmând îndeaproape cursul stabilit de Comitetul de Neinterventie de la Londra. Cu toate acestea, chiar la începutul razboiului civil, a avut loc un incident determinat de atitudinea ministrului de externe român, Nicolae Titulescu. Acesta, fara a consulta guvernul sau pe Rege, a facut o serie de declaratii publice în sprijinul republicanilor si, mai mult, se pare ca a facilitat si trimiterea unor ajutoare materiale catre acestia. 

Pozitia ministrului de externe român fata de conflictul spaniol este sugestiv ilustrata atunci când sunt expuse motivele care au stat la baza demiterii sale, alaturi de atitudinea sa în problema razboiului din Etiopia si la Conferinta de la Montreaux, conform unui interesant document:"Pâna la 10 septembrie 1936 urmau sa soseasca în România 100 de tunuri si 3 escadrile de avioane care au fost comandate de guvernul român la uzinele din Franta. La începutul lunii septembrie 1936 a fost trimis la acele uzine d. secretar de stat Caranfil, care a constatat cu surprindere ca tunurile si avioanele comandate de România au fost de mult gata, însa d. Titulescu, care fusese personal la uzine, a spus ca tara româneasca nu are nevoie de acel armament si de avioane si ca pot sa le trimita în Spania, care solicitase si ea asemenea materiale. Acele tunuri si avioane, dupa cum rezulta din rapoartele date de agentii de spionaj ai Germaniei si Angliei, ar fi fost debarcate parte în Barcelona, iar celelalte în Bilbao si îndreptate spre frontul comunist din Spania. Aceasta fapta, la care se mai adauga si cele specificate la punctele de mai sus, a fost adusa la cunostinta Majestatii Sale Regelui Carol al II-lea si din acesta cauza d. N. Titulescu a fost debarcat de la Ministerul Afacerilor Straine, fara a mai fi consultati ceilalti membri ai guvernului".

Carol îl demite pe Titulescu

La 29 august 1936, Regele Carol al II-lea l-a demis pe Nicolae Titulescu din functia de ministru de externe, numind în locul sau pe Victor Antonescu. Contemporanii au afirmat ca, prin aceasta schimbare, Regele Carol al II-lea dorea sa devina "propriul sau ministru de externe".

Dupa aceasta schimbare, politica externa a României fata de conflictul spaniol s-a modificat, tabara nationalista fiind tratata cu o oarecare bunavointa de guvernul român, fara a neglija totusi raporturile cu guvernul legitim republican. Exceptând episodul implicarii personale a lui Nicolae Titulescu în conflictul spaniol-de comun acord cu aliatii sai din Mica Întelegere si Întelegerea Balcanica-România a respectat principiul neimixtiunii în razboiul civil, descurajând recrutarea de voluntari si nepermitând exportul si tranzitul de armament pentru Spania. Pe masura ce tabara nationalista câstiga teren, interesele economice deveneau tot mai presante, mai ales pentru tarile care aveau importante relatii comerciale în zona iberica.

România adopta politica Marii Britanii

Urmând exemplul Marii Britanii, care stabilise relatii oficioase cu guvernul generalului Franco în noiembrie 1937, statele Întelegerii Balcanice au hotarât, în cadrul conferintei de la Ankara, din februarie 1938, sa stabileasca relatii cu guvernul nationalist, aceasta neînsemnând totusi o recunoastere "de jure". România a actionat în consecinta, facând schimbul de agenti cu guvernul nationalist spaniol, la 3 mai si 11 iunie 1938. Urma o noua etapa în istoria relatiilor diplomatice româno-spaniole, extrem de complexa în conditiile în care România întretinea deja relatii oficiale cu guvernul legitim republican spaniol.

La declansarea razboiului civil, în cladirea Legatiei României din Madrid s-au refugiat 690 de persoane de diverse profesii si categorii sociale (civili, militari, politicieni, tineri, batrâni, femei si copii) care, în conditiile represiunii republicane împotriva presupusilor suporteri ai nationalistilor, se temeau sa nu-si piarda viata din cauza originii lor sociale, simpatiilor sau optiunilor lor politice. 

Pentru ca numarul refugiatilor depasea cu mult posibilitatile materiale si financiare ale Legatiei de a-i întretine iar iesirea de sub protectia României ar fi însemnat moartea sigura a acestora, se impunea evacuarea cel putin a unei parti a refugiatilor. Conducatorul Legatiei României din Madrid, consilierul Constantin Zanescu, numit mai târziu însarcinat cu afaceri, a facut tot ce era cu putinta, pentru a asigura iesirea din Spania a acestor refugiati, precum si a altora, aflati la alte legatii. Acesta s-a deplasat, în iunie 1937, la Valencia (pe atunci sediul Guvernului republican) unde a izbutit a ajunge la un acord cu autoritatile republicane în vederea transportarii pâna la Valencia-de unde urmau a fi îmbarcati pe vase franceze si engleze-a femeilor, copiilor si a barbatilor de peste 40 de ani. În acest scop s-a cerut si concursul guvernului francez. Cu toate acestea, evacuarea nu s-a putut face decât cu mari greutati. Pe de o parte lipsa mijloacelor de comunicatie (transportul trebuia sa se faca cu automobile si autocamioane, din cauza întreruperii legaturilor feroviare) iar pe de alta parte, impasibilitatea si reticenta, daca nu ostilitatea, autoritatilor republicane fata de demersul diplomatului român, au avut ca rezultat, ca pâna la 30 septembrie 1937, nu au putut parasi Spania decât 300 de persoane, din cele 690 refugiate în Legatiunea României din Madrid. Ulterior, în cursul anului 1938, au mai fost evacuati 187 de persoane.

Evacuarea ridica probleme

În aprilie 1938, Ducele de Alba, agentul Guvernului Nationalist de la Londra, a intervenit pe lânga ministrul României din Anglia, aratându-i necesitatea de a evacua cât mai repede refugiatii aflati înca sub ocrotirea Legatiei României din Madrid, situatia lor devenind din ce în ce mai dificila. Diplomatii români au început tratativele cu guvernul republican spaniol pentru a permite evacuarea refugiatilor aflati sub protectia româneasca. Guvernul republican a admis necesitatea unui acord de principiu în chestiunea evacuarii refugiatilor din toate legatiile straine din Madrid, acordându-se prioritate asupra schimbului de prizonieri de razboi sau de ostatici politici. S-a convenit ca pentru înlesnirea evacuarii sa se stabileasca doua puncte de trecere pe frontul de la Madrid, sub controlul comisiei internationale de aplicare a hotarârilor Comitetului International de la Londra privind neinterventia în Razboiul civil din Spania, sub conducerea generalului britanic, Chetwood. Acest plan era, de fapt, inaplicabil deoarece nu se gasea în teritoriul nationalist un numar suficient de refugiati care sa doreasca reîntoarcerea în zona republicana.

România-împiedicata sa-si respecte angajamentele

În contextul succeselor militare ale nationalistilor din cursul anului 1938, problema recunoasterii "de jure" a guvernului generalului Franco de catre guvernul român devenise de actualitate.

Considerente de ordin diplomatic, militar, cât si de politica interna, impuneau recunoasterea oficiala a guvernului nationalist spaniol de catre România, mai ales în conditiile în care unele tari aliate, precum Polonia si Cehoslovacia, declansasera si ele negocieri în acest sens.

Daca din punct de vedere al angajamentelor internationale ale României nu existau probleme, chestiunea celor 210 refugiati ramasi în Legatia României din Madrid constituia un serios impediment privind recunoasterea "de jure" a guvernului nationalist.

Cu toate demersurile facute atât de guvernul român cât si de Comisia internationala de la Pau, prezidata de generalul englez Chetwood, nu s-a ajuns la vreun rezultat practic în ceea ce priveste evacuarea refugiatilor de la Legatia României din Madrid. Pe când alte tari obtinusera acordul guvernului republican privind evacuarea refugiatilor spanioli carora le acordasera dreptul de azil, România nu a putut obtine acest lucru. Teza republicanilor era ca, pentru fiecare refugiat din legatii, guvernul nationalist sa elibereze câte un detinut politic sau un prizonier de razboi. Pe de alta parte, guvernul nationalist sustinea ca refugiatii din legatii nu pot fi catalogati nici drept prizonieri de razboi, nici drept detinuti politici, si deci nu se puteau face schimburi individuale.
Totusi, generalul Franco oferise un numar global de circa trei mii de suporteri ai republicanilor, aflati în zona nationalista, în schimbul acestor refugiati. Guvernul republican pretindea ca refugiatii din legatii sunt toti personaje importante si a refuzat acest schimb global, cerând lista nominala a persoanelor propuse la schimb, spre a aprecia, de la caz la caz, daca se putea admite acest schimb.

Ratiunile umanitare primeaza
 
De fapt, guvernul republican cauta sa prelungeasca aceste negocieri cât mai mult timp, având convingerea ca, din ratiuni umanitare, multe state nu vor putea recunoaste "de jure" guvernul generalului Franco atât timp se mai aflau înca refugiati la legatiile straine din Madrid. Pentru România, ca si pentru alte state, trebuia rezolvata într-un fel sau altul aceasta chestiune umanitara înainte de recunoasterea "de jure" a guvernului nationalist.

Agentul român de la Burgos, sub influenta exercitata de guvernul nationalist spaniol de a fi recunoscut "de jure" de catre România, propunea mai multe solutii privind rezolvarea problemei refugiatilor de la legatia româna:    

"1. Un demers energic al Guvernului Român pe lânga Guvernul Republican, cerând ca acesti refugiati sa fie transportati pâna la Valencia si de acolo îmbarcati pe un vas românesc, sub ocrotirea Însarcinatului cu Afaceri dela Madrid, garantându-se ca ei vor ramâne pe teritoriul român pâna la terminarea razboiului civil.
2. Se poate asemenea face un demers colectiv al tuturor Puterilor care au refugiati în legatiunile dela Madrid spre a cere evacuarea în masa a lor.

3. Se pot folosi concomitent bunele oficii ale Comisiunei dela Pau pentru schimbul acestor refugiati pe o baza mai acceptabila decât aceia propusa de republicani.
4. În sfârsit, si cred ca este singura solutie posibila în împrejurarile actuale, se poate ruga o alta legatiune care ar ramâne la Madrid, de exemplu cea Chiliana, sa ia sub protectiunea ei pe acesti refugiati; bine înteles Guvernul Român obligându-se a contribui ca si pâna acum la întretinerea lor, daca este cazul.

Aceasta ultima procedura este cea mai normala si cea mai conforma Dreptului International deoarece ea s-a aplicat deja la Madrid si se aplica întotdeauna când un Stat nemaiavând relatiuni cu altul însarcineaza o Putere amica cu protectia intereselor si resortisantilor sai. (Uruguayul a cedat refugiatii sai Legatiunei Chiliene).

O recunoastere "de jure" discreta a guvernului nationalist

Daca, eventual, Legatiunea Chiliana ale carei simpatii pentru republicani sunt bine cunoscute, ar refuza sa acorde protectia refugiatilor dela Legatiunea României s-ar putea gasi oricare alt Stat Sud-American care sa o faca. Ar trebui însa trimese Domnului Ministru Zanescu instructiuni detaliate pentru rezolvarea acestei chestiuni în termenul cel mai scurt posibil.

În caz contrariu, Guvernul Regal se va izbi vesnic de problema refugiatilor dela Madrid si nu va putea proceda la momentul oportun la recunoasterea Guvernului Generalului Franco decât cu riscul de a sacrifica câteva sute de nevinovati".

Însarcinatul cu afaceri de la Madrid, C. Zanescu, a raspuns ca, date fiind aceste conditii, singura solutie ce putea asigura protectia refugiatilor spanioli era ramânerea pe loc, a sa si a personalului Legatiei, cu toate riscurile ce le presupunea aceasta în conditiile iminentului atac general nationalist împotriva orasului asediat de trei ani.
Guvernul român a recunoscut "de jure" guvernul nationalist spaniol la data de 23 februarie 1939. Aceasta recunoastere a fost adusa în mod formal la cunostinta guvernului generalului Franco la acea data. De comun acord, s-a hotarât însa ca aceasta decizie nu va fi facuta publica, din cauza pericolului pe care o asemenea stire ar fi reprezentat-o pentru numerosii refugiati nationalisti adapostiti la Legatia României din Madrid.

La începutul anului 1939, devenise evident ca-fie armata republicana va capitula neconditionat, fie va fi înfrânta într-o batalie, -ocuparea Madridului era iminenta. În aceste conditii, Ministerul Afacerilor Straine de la Burgos se temea ca într-o reeditare a episodului refugierilor colective în ambasade, din 1936, nu cumva în ultimul moment sa se refugieze în Legatia României din Madrid simpatizanti ai republicanilor. Guvernul nationalist spaniol nu recunostea dreptul de azil si considera ca, din ziua de 23 februarie 1939, când i se comunicase în mod oficial recunoasterea "de jure" din partea României, reprezentanta diplomatica româna din Madrid a încetat de a mai avea fiinta legala. Nu se contesta caracterul de exteritorialitate, de care se bucura localul legatiei din Madrid, dar guvernul nationalist spaniol, nerecunoscând dreptul de azil, expunea grav pe membrii legatiei noastre, daca vreun republican s-ar fi refugiat, cerând protectia româneasca.

În aceste conditii, instructiunile ministrului român al Afacerilor Straine, Grigore Gafencu, dovedind o admirabila consecventa, precizau clar:"Totusi, daca veti afla ca în turburarea care preceda în asemenea cazuri ocuparea orasului, s-au refugiat în Legatiunea noastra unele elemente republicane, veti depune toate silintele pe lânga Guvernul din Burgos ca, tinând seama de serviciile pe care Legatiunea noastra i le-a adus adapostind un numar atât de însemnat de refugiati nationalisti, sa respecte dreptul de azil în aceiasi masura ca Guvernul republican".

În urma ocuparii Madridului, la sfârsitul lunii martie 1939, de catre trupele franchiste, recunoasterea "de jure" a guvernului nationalist spaniol de catre guvernul român a dobândit un caracter public iar problema celor 223 de refugiati a încetat, dupa aproape trei ani, timp în care membrii Legatiei României din Madrid, cu pretul insecuritatii propriilor lor persoane, le oferisera protectia drapelului românesc, care pentru toti cei 690 de refugiati spanioli a însemnat poate diferenta între viata si moarte.

Articol apărut în Historia, anul V, nr. 39, martie 2005, pp. 24-29

""