Autor 44576 vizualizări


Călătorii din vechime spuneau adesea povești despre orașe fantastice, insule fantomă și civilizații exotice care se aflau în locuri neexplorate ale globului. Aceste ținuturi pline de fantezie erau, de obicei, considerate ca fiind mituri și legende, dar puține dintre ele și-au găsit loc pe harta lumii și au ajutat la inspirarea celor mai importante expediții de explorare din istorie. De la un imperiu creștin fantastic în Asia, până la presupusul regat pierdut al Canadei, să aflăm mai multe despre șase dintre cele mai influente ținuturi care nu au existat niciodată. 

Regatul Preotului Ioan

Pentru mai bine de 500 de ani, europenii au crezut ca un rege creștin domnea peste un vast imperiu undeva în sălbăticiunea Africii, India sau Orientul Îndepărtat. Mitul a câștigat teren în anul 1165, după ce împărații bizantin și roman au primit o scrisoare – cel mai probabil un fals european – de la un monarh care se numea „Preotul Ioan”. Misteriosul rege susținea că era „conducătorul suprem al celor trei Indii” și ale celor 72 de regate. Acesta și-a descris ținutul ca fiind o utopie bogată în aur, plină de lapte și miere și populată de rase exotice de uriași și oameni cornuți. Poate că cel mai importantă mențiune era că Preotul Ioan și  supușii săi erau creștini

O delegație papală trimisă pentru a găsi curtea Preotului Ioan a dispărut fără nici o urmă, dar mitul acelui regat a pus stăpânire pe europeni. Creștinii cruciați s-au bucurat de ideea că un conducător evlavios i-ar putea ajuta în lupta împotriva islamului și când hoardele mongoleze ale lui Ginghis Han au cucerit părți din Persia la începutul anilor 1200, mulți au confundat forțele fantastice ale Preotului Ioan cu atacul respectiv. Fantasticul regat a devenit, mai târziu, un subiect fascinant pentru călători și exploratori. Marco Polo a țesut o poveste îndoielnică despre găsirea vestigiilor acestuia în China de Nord.  Vasco da Gamma și alți marinari portughezi au plecat în căutarea regatului în Africa și India. În timp ce exploratorii au descoperit o civilizație creștină îndepărtată în Etiopia, acesteia îi lipsea grandoarea-și aurul – pe care europenii o asociau cu ținutului Preotului Ioan. Până în secolul al XVII-lea legenda se pierde, iar faimosul imperiu este scos de pe cele mai multe hărți.

Hy-Brasil

Cu mult timp înainte ca europenii să pășească în Lumea Nouă, exploratorii căutau în zadar insula Hy-Brasil, un atol fantasmagoric despre care se spunea că este ascunsă după coasta de vest a Irlandei. Povestea insulei se crede că provine dintr-o legendă celtică – iar numele înseamnă „Insula Binecuvântaților” în limba galică – dar originile exacte nu sunt clare.  Hy-Brasil a început să apară pe hărți începând cu secolul al XIV-lea, de obicei, sub forma unei insule mici circulare abia împărțită în două de un istm. Mulți dintre marinari au considerat-o a fi reală până în anii 1800 și a devenit un subiect popular pentru mituri și basme. Unele legende descriu insula ca fiind un paradis pierdut sau o utopie;altele că ar fi renumită pentru perdelele perpetue de ceață și fum și devenea vizibilă cu ociul liber o dată la șapte ani.

În ciuda reputației bizare, Hy-Brasil a fost căutată la scară largă de exploratorii britanici în secolul al XV-lea. Navigatorul John Cabot a inițiat câteva expediții pentru a-i da de urmă și sperau să o întâlnească în timpul faimoasei călătorii pe coasta Noului pământ găsit în anul 1497. Documente din vremea lui Cabot susțin că exploratorii precedenți deja au ajuns pe insula Hy-Brasil, aceste ipoteze au făcut câțiva dintre cercetători să îi contrazică pe marinarii care poate au ajuns în mod necugetat până în Americi înaintea lui Cristofor Columb.

Thule

Un alt subiect fascinant pentru exploratori antici, poeți romantici și ocultiști naziști deopotrivă, Thule era un teritoriu evaziv despre care se presupune că era localizat în înghețatul Atlantic de Nord în apropiere de Scandinavia. Legenda sa datează încă din secolul al IV-lea î.Hr. când ucenicul grec Pytheas a susținut că a călătorit pe o insulă de gheață dincolo de Scoția  unde soarele apune rar, iar pământul, aerul și marea erau amestecate într-o masă ca de jeleu năucitoare. Mulți dintre contemporani erau sceptici în ceea ce privește afirmațiile lui Pytheas, dar „îndepărtatul Thule” șovăia în imaginația europenilor și a ajuns să reprezinte, în cele din urmă, cel mai nordic punct din lumea cunoscută. Exploratorii și cercetătorii au identificat în mod divers Thule ca fiind Norvegia, Islanda sau Insulele Shetland și a fost folosit ca laitmotiv în poezie și mit. Insula este, poate,  mai faimoasă pentru conexiunile cu Societatea Thule, o organizație esoterică post-Primul Război Mondial din Germania care considera Thule ca fiind pământul strămoșesc al rasei ariene. Din grupul din München au făcut parte numeroși viitori naziști, inclusiv Rudolf Hess, care a devenit, mai târziu, fuhrer adjunct al Germaniei sub comanda lui Adolf Hitler.

El Dorado

Începând cu secolul al XVI-lea exploratorii și conchistadorii europeni erau fermecați de povești despre un oraș mitic de aur localizat în zonele neexplorate din America de Sud. Orașul își avea originile în povestea lui El Dorado – Cel Aurit, un rege nativ care își pudra corpul cu praf de aur și arunca cu bijuterii și aur într-un lac sacru ce făcea parte din ritualul de încoronare. Poveștile despre regele aurit au dus, în cele din urmă, la zvonurile că ar exista un oraș de aur de nespusă avuție și splendoare, iar aventurierii au pierdut mulți ani-și vieți – într-o căutare a bogățiilor sale.

Una dintre cele mai faimoase expediții El Dorado a fost cea din  1617, când exploratorul englez, Sir Walter Raleigh a călătorit până la râul Orinoco în misiunea de a-l găsi în ținutul care este astăzi Venezuela. Delegația nu a găsit nici o urmă a orașului aurit, iar regele James I l-a executat pe Raleigh după ce acesta nu s-a supus ordinului de a evita o luptă cu spaniolii. El Dorado a continuat să  conducă misiuni de explorare și violența în colonii până la începutul anilor 1800 când cercetătorii Alexandr von Humboldt și Aimé Bonpland au declarat orașul ca fiind un mit după ce au fost efectuate expediții de cercetare în America Latină.

Insula Sfântului Brendan

 Insula Sfântului Brendan era o misterioasă materializare a Paradisului care se credea că este ascunsă undeva în estul Oceanului Atlantic. Mitul insulei fantomă datează din „Navigatio Brendani” sau „Călătoria lui Brendan”, o legendă irlandeză veche de 1200 de ani despre călugărul navigator Sf. Brendan Navigatorul. După cum continuă povestea, Brendan a condus un echipaj de marinari evlavioși într-un voiaj în secolul al VI-lea în căutarea „Tărâmului Făgăduinței Sfinților”. După o  călătorie plapitantă pe mare – povestea descrie atacuri ale uriașilor înarmați cu sfere de foc și certuri cu păsări vorbitoare – Brendan și oamenii săi au debarcat pe o insulă acoperită de ceață plină cu fructe delicioase și pietre strălucitoare. Echipajul recunoscător,   se spune că a petrecut 40 de zile explorând insula înainte de a se întoarce în Irlanda. 

Cu toate că nu există dovezi istorice ale călătoriei Sfântului Brendan, legenda a devenit atât de cunoscută în epoca medievală încât Insula Sfântului Brendan a fost trecută pe multe hărți ale Oceanului Atlantic. Primii cartografi au situat insula în apropiere de Irlanda, dar în anii următori a fost mutată spre coasta Africii de Nord, Insulelor Canare și, în final, Insulele Azore. Marinarii au susținut adesea că au surprins sclipiri trecătoare ale insulei în timpul Epocii Descoperirilor și, se pare, că și Cristofor Columb credea în existența acesteia. Cu toate acestea, legenda s-a dispersat în timp după ce mai multe expediții de cercetare au eșuat din a o localiza. Până în secolul al XVIII-lea, faimosul „Tărâm al  Făgăduinței Sfinților” a fost scos din cele mai multe hărți de navigație.

Regatul din Saguenay

Povestea Regatului din Saguenay  datează din anii 1530 când exploratorul francez, Jacques Cartier, a efectuat cea de-a doua sa călătorie în Canada în căutarea aurului  și a unui pasaj nord-vestic către Asia.  În timpul expediției de-a lungul râului St. Lawrence prin orașul care astăzi se numește Quebec, ghidul Iroquois al lui Cartier a început să spună povestea „Saguenayului”, un imens imperiu care se întindea în nord. Conform șefului Donnacona misteriosul regat era bogat în condimente, blănuri și metale prețioase și era populat de bărbați cu pielea albă,   părul blond și bărbi. Povestea a devenit una a regatului absurdului – nativii susțineau că regiunea era căminul raselor oamenilor cu un singur picior și a triburilor întregi „care nu aveau anus”. Cartier era fascinat de ideea cercetării și găsirii regatului Saguenay și de a se lăfăi în bogățiile sale. Acesta l-a adus pe Donnacona în Franța unde șeful Iroquois a continuat să răspândescă povestea regatului pierdut.

Legendele despre Saguenay îi vor obseda pe exploratorii francezi în America de Nord timp de câțiva ani, dar vânătorii de comori nu au găsit urme ale teritoriului mitic al bogăției sau a locuitorilor săi albi. Cei mai mulți dintre istorici spun acum despre acesta că este un mit sau un basm, dar unii susțin că nativii s-ar fi putut referi la depozitele de cupru din nord-vest-ul teritoriului. Cu toate acestea, alții au sugerat că Regatul Saguenay al indienilor ar fi putut fi inspirat de avanposturile scandinaviene vechi de un secol, lăsate de vikingi în urma călătoriilor spre America de Nord.