23 august 1944. Relatarea generalului Sănătescu

Autor 1650 vizualizări


Mai toată noaptea m-am zbătut cu ştirile proaste ce soseau de pe front;este cert că la această oră frontul nostru este destrămat şi trupele în derută. Peste măsură de obosit, am aţipit despre ziuă. La ora 9 am intrat în biroul meu destul de abătut. Aflu că Mareşalul Antonescu a venit de pe front şi a convocat un consiliu de miniştri la Snagov, unde probabil va lua o ultimă hotărâre;de-ar fi hotărârea cea bună, adică cererea armistiţiului şi încheierea ostilităţilor […]

Dinu Brătianu îmi comunică prin telefon să trec imediat pe la el. La 9.30 am fost la el acasă unde-mi spune că a trimis pe George Brătianu la Antonescu pentru a se decide în favoarea armistiţiului;tot de la el aflu că şi Maniu a trimis pe Mihalache, în acelaşi scop.

Vorbind cu Dinu Brătianu asupra unui guvern politic în cazul demisiei Mareşalului, se arată intransigent, fiind de părere că numai un guvern de militari se poate alcătui în asemenea împrejurări. Prin urmare cade dezideratul ce am propus mereu — să se facă un guvern politic.

Pe la ora 11.30 sunt chemat la telefon de Preşedinţia de Consiliu şi vorbesc cu Mihai Antonescu, care mă întreabă dacă Regele este în Bucureşti. Îi comunic că este şi atunci Mihai Antonescu îmi spune că la ora 15.30 va veni la Palat cu Mareşalul spre a vedea pe Rege. Am comunicat aceasta imediat Majestăţii Sale Regele, iar eu am plecat la Maniu spre a-i aduce la cunoştinţă acest fapt pe care-l socoteam important. Eram însoţit de Col. Dămăceanu. La Maniu acasă, i-am spus că dacă Antoneştii au cerut să vadă pe Rege înseamnă că au luat o hotărâre în urma consiliului de miniştri ţinut şi că această hotărâre nu poate fi decât:sau face Mareşalul armistiţiu, sau îşi depune demisia. În primul caz nu avem nimic de făcut, în al doilea caz trebuie să facem guvernul. Şi Maniu ezita asupra unui guvern politic. Văzând cum stau lucrurile, am plecat la Palat spre a raporta Regelui că, în cazul că trebuie să facem un guvern, apoi îl vom face din generali întrucât oamenii politici nu sunt dispuşi la riscuri.

La ora 13 am luat masa cu Majestatea Sa Regele într-o atmosferă de mare îngrijorare. La ora 15.30 a sosit Mihai Antonescu singur;Mareşalul a întârziat cam vreun sfert de oră. După venirea lui am trecut la Casa Mică, unde ne aştepta Regele. Am intat în salon:Regele, Mareşalul, Mihai Antonescu şi cu mine, luând loc în jurul unei mese rotunde. Alături, în biroul Regelui, aşteptau nerăbdători Buzeşti, Stârcea, G-ral Aldea, Col. Dămăceanu, G-ral Anton şi Ioaniţiu.

Voi căuta să redau cât mai fidel această întrevedere dintre Rege şi Antoneşti, întrucât se vor găsi mulţi care să denatureze adevărul.

Trebuie să spun de la început că nu ne gândisem să-i arestăm, întrucât eram convins că vin să-şi prezinte demisia, ipoteză ce o socoteam mai probabilă, întrucât a face ei armistiţiul era o chestiune mai delicată, căci trebuiau luate măsuri contra germanilor.

După ce am luat loc în jurul mesei, Regele întreabă:

Care este situaţia, domnule Mareşal?

Disperată, Majestate. Frontul este străpuns şi în Moldova şi în Basarabia.

După obiceiul Mareşalului, în continuare începe tot el să atace, făcând răspunzătoare de acest dezastru armata care nu mai vrea să lupte, şi aceasta din cauza agitaţiei oamenilor politici, şi lăsând chiar să se înţeleagă că şi Regele cu mine avem parte de vină, căci am stat de vorbă cu oamenii politici, pe care i-am încurajat în acţiunea lor. Regele are răbdarea să-l lase să-şi verse focul şi, profitând de o pauză, pune întrebarea:

Ce trebuie să facem? Nu credeţi că este momentul a încheia armistiţiul, fie dumnea voastră, fie un alt guvern?

Mareşalul răspunde categoric că nu trebuie să încheiem armistiţiul.

Acest răspuns produce asupra Regelui şi a mea o mare consternare, pe care probabil o sesizează Mihai Antonescu, care intervine:

Se poate să cerem şi armistiţiul, însă să mai aşteptăm două zile, căci trebuie să vină nişte răspunsuri de la Ankara şi Madrid.

Domnule vicepreşedinte, zic eu, nu credeţi că aşteptând două zile riscăm să ni se retragă condiţiile de armistiţiu şi să cădem în capitulare fără condiţii? Am impresia că evenimentele se precipită şi că e vorba de ore, nu de zile.

Majestatea Sa Regele se adresează Mareşalului:

Ce intenţionaţi să faceţi?

— Vom încerca să rezistăm pe frontul fortificat Focşani-Oancea-Bolgrad, zice mareşalul.

Cu ce?— întreb eu — întrucât lucrările de fortificaţii nu sunt gata şi trupele germane şi române ce se retrag nu vor fi în stare să ocupe aceste poziţii, fiindcă se retrag în mare dezordine.

Cu batalioanele de recruţi, zice Mareşalul, pe care le-am trimis acolo, şi cu alte trupe ce vor veni din interior. De altfel, dacă nu vom reuşi să oprim inamicul pe această linie, ne vom retrage în munţi şi vom încerca să mai rezistăm, nu putem părăsi pe germani.

Faţă de acest răspuns categoric, Regele s-a sculat în picioare şi, fără a rosti o vorbă, le-a întins mâna şi a ieşit afară. Antoneştii au rămas cu mine, în picioare, într-o tăcere chinuitoare.

Cei din biroul Regelui au auzit convorbirea şi au luat măsuri de arestare;îndată ce Regele a intrat la ei, a dat aprobare să trecem la arestarea Antoneştilor şi să facem lovitura de stat.

Prea puţin timp s-a scurs de la ieşirea Regelui, şi a intrat în salon maiorul Dumitrescu Anton, din Batalionul de Gardă al palatului, cu patru soldaţi, care a procedat la arestarea Antoneştilor. Mareşalul s-a îngălbenit şi mi s-a adresat mie — cum puteam să-i facem această ofensă? Nu i-am răspuns nimic, întrucât eram şi eu destul de emoţionat, fiindcă îmi dădeam seama de greutăţile şi răspunderile ce urmau acum.

Era ora 17. Dimpreună cu Regele, am trecut cu toţii în Palat, în biroul meu, pentru a porni la cele ce trebuia să facem.

Col. Dămăceanu a plecat imediat la comandamentul Capitalei, să alarmeze trupele şi să întrerupă legăturile telefonice între comandamentele germane şi trupele lor. Planul era făcut cu tot de-amănuntul, rămânea numai punerea lui în aplicare.

Regele a dictat decretul prin care eram numit Preşedinte de Consiliu. Înarmat cu acest decret, am plecat la Marele Stat Major să dau ordinele necesare de pe front şi din restul ţării pentru a înceta ostilităţile şi pentru felul cum trebuiau să se grupeze.

Constantin Sănătescu, Jurnal, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

sursa:istoriiregasite.wordpress.com

""