Autor 2138 vizualizări


Aflat la al treilea mandat prezidenţial domnul Ion Iliescu, preocupat de-acum de posteritatea sa politică, l-a invitat pe fostul suveran al României, Mihai I, pentru a marca împreună şase decenii de la actul întoarcerii armelor împotriva Axei.

Cu acea ocazie domnia sa a propus ca această zi să redevină sărbătoare naţională.Dacă 23 august 1944 e o zi de neuitat, ea intrând în conştiinţa publică, ca şi în destinul fiecăruia dintre noi prin consecinţele sale istorice, înseamnă, implicit, că ar trebui evocată fără s-o însoţim de dilema care este implicită:aniversăm sau comemorăm?

Importanţa acestui act în mersul războiului nu poate fi ignorată. Întoarcerea armelor a dus la scurtarea conflagraţiei.Chiar se estimează că ea s-a cifrat la şase luni mai puţin în letopiseţul carnagiului. Nu atât acurateţea acestei măsurători contează, cât dacă a meritat, istoric vorbind, fapta opoziţiei de arestare a lui Ion Antonescu, dacă a folosit ţării. Şi atunci, dar şi apoi, prin consecinţe

Într-o relativ recentă lucrare de proporţii, în două volume, -”Stalingrad”, primul volum şi, respectiv, „Berlin”, volumul doi (1999)-scrisă de britanicul Antony Beevor, prezenţa României pe cele două fronturi e menţionată doar în treacăt şi asta în cazul dezastrului de la Cotul Donului, iar în privinţa frontului din Vest prezenţa armatei române e trecută sub tăcere. Din păcate ştim doar noi că România a avut o pondere semnificativă în ambele direcţii.Cauza?

Probabil lipsa unor surse  istoriografice autohtone de care să se folosească scriitorii politici interesaţi de subiect. Se perpetuează, pe deoparte, un vechi tabu al istoriografiei postbelice de a nu pomeni tragedia răsăriteană a Armatei Române, iar pe de altă parte, o deficienţă greu de surmontat;după asasinarea lui Nicolae Iorga nimeni din câmpul istoriei n-a mai avut anvergura internaţională capabilă să trezească interesul specialiştilor străini care să anexeze istoria noastră la istoria universală. Din păcate, istoricii noştri sunt preocupaţi să alimenteze măruntepolemici locale, de demascări futile, dacă nu s-au transformat cumva în avocaţii unor cauze pierdute. 23 august 1944 se numără printre ele!

În sfârşit, după 66 de ani, acum când s-au dovedit simple vorbe de clacă eventualitatea că dacă  Regele nu-l  aresta pe Ion Antonescu am fi fost beneficiarii unui armistiţiu onorabil, armistiţiu pe care Mareşalul era pe punctul de a-l obţine, putem vorbi mai senini despre ce a fost atunci.

Ce păcat că istoricii serioşi au preferat să tacă atunci când unii politicieni s-au căpătuit cu un spor de capital contrapunându-l pe Antonescu Regelui.Dacă voci autorizate ar fi spus de la început, ceea ce mai toţi ştiu astăzi, că în dimineaţa zilei de 23 august, când Antonescu se pregătea să meargă în zonă, frontul ajunsese deja la Copou, la Iaşi, acuzaţiile la adresa loviturii de Palat ar fi căzut în deriziune!

Cu atât mai mult cu cât Comandamentul trupelor germane luase hotărârea să retragă spre Polonia, pe Frontul de Nord, o divizie de blindate, ceea ce făcea şi mai improbabilă rezistenţa.Intenţia lui Antones­cu, în ciuda evidenţelor strategice, dovedise cu asupra de măsură conspiratorilor de la Palatul Regal că voinţa acestuia de a continua să rămână aliatul Germaniei era de neclintit.

Alternativa la transformarea României într-un teatru de război, de pe urma căruia n-ar fi rămas piatră pe piatră, nu putea fi mai mult decât un gest de bunăvoinţă adresat ocupantului. N-avea cum să fie mai mult din cauza intrării în criză de timp. Propunerea de armistiţiu formulată de Rege prin Proclamaţia către ţară şi către Aliaţi difuzată la ora 22 şi 24 de minute n-a fost luată în consideraţie de ocupant.

De aici cred că trebuie să înceapă orice abordare serioasă a loviturii de Palat şi anume că actul de la 23 august n-a fost un armistiţiu, o înţelegere între cele două părţi aflate în conflict, ci un gest unilateral, disperat, de abandon în faţa duşmanului. Altfel cum se explică numărul de soldaţi români luaţi prizonieri zece zile după Proclamaţia regală? 140 de mii afirmă unele surse, altele-170 de mii. Apoi, fără a considera că ar fi vorba de o eroare de interpretare, ocupanţii au mânat prizonierii români ca vitele, pe jos, spre lagărele din Siberia;o treime dintre ei murind pe drumul calvarului!

Războiul a fost scurtat, nu încape nici o îndoială, pierderile cauzate armatei germane au fost evaluate la peste 400 de mii;prăbuşirea frontului hitlerist de sud, produsă de „defecţiunea românească”, a uşurat ofensiva contra-cronometru a Armatelor Roşii spre Berlin, grăbind astfel instalarea bolşevismului în inima Europei.

Unii politicieni şi chiar istorici români l-au găsit complice la această nouă realitate europeană-comunizarea unei părţi importante a continentului-pe Regele Mihai, deşi vinovaţi sunt cei care au pornit războiul, dar şi felul în care s-a constituit alianţa anti-hitleristă.Din păcate sunt ocultate evidenţele pe baza cărora se fac şi se desfac coaliţiile, tratatele, înţelegerile internaţionale.Gândirea pragmatică a lui Machiavelli dezvoltată în „Principele” continuă să fie travestită în straie cuvioase, interesele egoiste sunt ascunse sub motivaţii morale.

Cred că aici a fost trapa în care a căzut şi Antonescu. El a pus onoarea sa de militar mai presus de obligaţia pe care şi-o asumase de a proteja interesul naţional atunci când şi-a asumat rolul de unic conducător al Statul Român. Probabil că ştia ce-l aşteaptă în eventualitatea pierderii războiului, dar scrupulul fidelităţii faţă de Hitler putea să piardă fiinţa noastră statală;niciodată o ţară nu se sacrifică pentru a salva onoarea unui om!

În orice situaţii, nu doar în cele excepţionale, interesul naţional e mai presus de bine şi de rău.Cinism? Se va fi schimbat astăzi comportamentul liderilor statelor lumii? În războiul anti-hitlerist interesul democraţiilor Occidentale, pentru a trece puntea, n-a fost inhibat de pactul cu „Imperiul Răului”. De genocidul poporului german practicat de trupele Armatei Roşii de ocupaţie, trecut sub tăcere atâta amar de vreme chiar de foştii aliaţi ai Kremlinului, ce să mai spunem! În raport cu practica politică a timpului-amorală?/imorală?-gestul anturajului regal din după amiaza zilei de 23 august a fost doar unul disperat, de ultimă oră. Iar preţul plătit a fost în consecinţă.

Acest act n-a folosit României.Nu i-a adus compensaţii materiale sau morale. Dimpotrivă! La “pacea de la Paris”României nu i s-a recunoscut statutul de co-beligeranţă, ci a fost tratată ca o ţară învinsă.Scurtarea războiului cu aproximativ şase luni nu ne-a ridicat în ochii Aliaţilor ba unii, ”elevi” silitori ai şcolii „corectitudinii politice”, ne judecă şi astăzi;după mintea unor astfel de procurori popoarele mici şi mijlocii trebuie să fie nesmintit morale! 

În aprilie 1990, aflându-mă într-o vizită de documentare în Elveţia, am părăsit grupul în care mă aflam, cantonat în zona germanofonă şi după o serie de peripeţii am făcut un amplu interviu cu Regele Mihai difuzat de TVR Liberă în noaptea zilei de 10 mai.

După ce Majestatea Sa a evocat preparativele pe care Casa Regală le-a pus la cale împreună cu liberalii şi maniştii încă din 1943, ca şi despre cererea occidentalilor de a-i include şi pe social-democraţi şi comunişti în preparativele de ieşire din război a declarat:”Războiul luase o întorsătură extrem de proastă şi noi, toţi ceilalţi, aşteptam un ajutor din partea Aliaţilor ca să putem să facem ceva;ei spuneau să ieşim din război.

Noi spuneam foarte bine, dar singuri cu nemţii peste tot nu se poate. Aliaţii n-au răspuns deloc. Aşa că ajungem la momentul când ruşii au spart frontul în nordul Basarabiei şi Moldova;nemţii au luat atuncea o divizie de blindate şi au dus-o în Polonia. Mai aveam puţin timp şi am hotărât, cu acest grup politic care era la baza acestor între­vederi, să terminăm alianţa  cu Germania şi am decis ziua de 26 august.

Între timp am aflat că Antonescu se pregăteşte să plece pe front şi în aceste condiţii scăpăm această ocazie, aşa că a trebuit să-l convoc cu trei zile mai devreme, în 23 august. Când a venit la Palat, am avut o discuţie de o oră şi jumătate, i-am pus în faţă situaţia dezastruoasă în care eram, rugându-l insistent să facă ceva ca să ieşim din război cât mai repede.A refuzat.”

Mareşalul alesese „soluţia eroică”, adică să meargă până la capăt alături de Hitler.Nici soluţia la care a fost constrâns Palatul de iminenţa ocupării militare a ţării n-a fost mai bună. Măcar dacă era cea pe care Pamfil Şeicaru avea s-o caracterizeze cinic în istoria sa politică:”mai multă ruşine, mai puţine victime”.

Teritoriul a fost oarecum protejat de confruntări militare, dar n-aveam să fim scutiţi de victime! Şi nici de biografii de sinistraţicu care ne-am procopsit noi, generaţiile care am deschis ochii sub ocupaţie bolşevică. Motive pentru care cred că e greu să considerăm 23 august 1944 o zi de sărbătoare...