22 iunie şi 7 decembrie 1941, două mitologii naţionale jpeg

22 iunie şi 7 decembrie 1941, două mitologii naţionale

📁 Al Doilea Război Mondial
Autor: Andreea Lupşor

În ciuda experienţelor diferite prin care au trecut în cel de-al doilea război mondial, Statele Unite şi Rusia se raportează la acesta în acelaşi fel:sunt dependente de mitul acestui război. În ambele ţări, memoria colectivă păstrează practic aceeaşi logică a evenimentelor:inamicul, răul prin excelenţă. lansează un atac surpriză asupra naţiunii „adormite”;victima inocentă îşi revine, îşi distruge duşmanul şi salvează lumea.

Ambele ţări au cultivat imaginea acestui război ca fiind cel mai glorios moment al istoriei lor, când cea mai glorioasă dintre generaţii a răspuns chemării Destinului, asigurându-se astfel că acest conflict va rămâne – cel puţin în ochii naţiunii – dovada irefutabilă a rolului benefic şi indispensabil pe care ţara proprie îl are pe arena internaţională.

Acest an a marcat aniversarea a 70 de ani de la violenta trezire la realitate a celor două ţări. Pentru americani, 7 decembrie 1941 rămâne încă cea mai importantă dată a secolului XX, având aceeaşi semnificaţie ca 22 iunie pentru ruşi. Motivul este simplu. Aceste două zile de duminică, marcând atacul japonez şi, respectiv, invazia germană, au schimbat irevocabil lumea celor două ţări şi, până la sfârşitul războiului, poziţia lor în lume. Paralelele pot continua. Cele două zile reprezintă cea mai umilitoare înfrângere din istoria celor două ţări. Amândouă au lăsat o moştenire controversată:i-a momit Roosevelt pe japonezi în mod intenţionat, dorindu-şi atacul? Plănuia Stalin în acea vară să atace Germania? Mai mult, ambele experienţe au devenit piatra de temelie a planificării din timpul Războiului Rece:numai hipermilitarizarea, la care i se adaugă vigilenţa continuă şi paranoia, îi putea asigura pe ruşi şi pe americani că ţările lor nu vor mai fi luate prin surprindere.

Astăzi, poate cea mai surprinzătoare dintre asemănări stă în locul pe care aceste două evenimente îl au în cultura rusă, respectiv americană. Invocate ritualic de politicieni şi mereu subiecte de cărţi şi filme, evenimentele din 22 iunie şi 7 decembrie s-au transformat în epopei naţionale care servesc drept pietre de temelie pentru identitatea naţională. Şi în ambele cazuri vorbim de transformarea unei tragedii într-un moment de glorie şi triumf. De ce aceste două ţări, cu istorii atât de diferite, dar marcate fiecare de convingerea unicităţii proprii, simt nevoia unei poveşti comune? Şi ce lecţii putem deprinde din această poveste?

Mitul Pearl Harbor-Day of Infamy

Pentru americani, cuvintele „Pearl Harbor” au conotaţii mitice. Numele bazei din Hawaii a devenit repede slogan în timpul războiului, servind drept inspiraţie pentru cântece, postere, cărţi poştale etc. A durat însă 15 ani pentru ca povestea bătăliei să prindă formă. Meritele aparţin lui Walter Lord, a cărui carte – Day of Infamy– a devenit bestseller în 1957, imediat după apariţie. Dintre cărţile pe acest subiect, Day of Infamyare cele mai multe ediţii, şi este una dintre cele mai citite cărţi despre război. Cheia succesului? Lord a scris cartea în aşa fel încât cititorul să se poată pune în locul participanţilor, folosindu-se de amintirile veteranilor. Cititorii parcă se trezesc, împreună cu soldaţii, la căderea primelor bombe;se pierd în haosul evenimentelor, se simt pătrunşi de un înflăcărat sentiment de curaj.  Toate aceste elemete fac din cartea lui Lord o poveste dramatică ce se sfârşeşte în norii de fum de la finele zilei, în rămăşiţele navelor şi marinarilor ucişi. Dar un sentiment al triumfului răzbate printre toate acestea, în ultimele pagini ale cărţii, căci încă din prima zi de război, americanii s-au luptat până la capăt.

day infamy walter lord paperback cover art jpg jpeg

Această formulă a garantat succesul cărţii. În 1955, Lord o utilizase pentru a spune povestea scufundării Titanicului. Aplicată evenimentelor de la Pearl Harbor, formula lui Lord a conferit un aer de triumf evenimentelor de fapt dezatruoase. Autorul n-a dat atenţie deciziilor luate atunci de comandanţii americani – controversate şi azi – şi s-a concentrat asupra marinarului simplu, asupra soldatului şi populaţiei civile. Aceştia au devenit personajele principale ale luptei, eroii îndemnaţi de chemarea datoriei. Rezultatul a fost o carte-eveniment în istoriografia americană, în care oamenii simpli, şi nu cei aflaţi în vârful piramidei decizionale, sunt adevăraţii eroi. În cartea sa, Lord nu spune doar ce-i defineşte pe americani, ci şi ce înseamnă să trăieşti în America. Naraţiunea e îmbogăţită cu menţionarea simbolurilor naţionale, de la Clark Gable, la Coca-Cola şi până la tradiţiile de Crăciun. Din perspectiva militară, aceste detalii sunt absolut irelevante, dar pentru misiunea pe care şi-a asumat-o autorul ele sunt indispensabile:transferarea ţintei atacului de la baza navală în sine la modul de viaţă american.

Lord începe povestea într-un cadru de roman. Povestea dinaintea atacului îi prezintă pe americani în ipostazele lor cele mai inocente. Încă din prima frază a cărţii, facem cunoştinţă cu Monica Conter, tănâră asistentă medicală, şi locotenentul Barney Banning, plecaţi la o plimbare. Evident, cei doi sunt logodiţi şi totul era perfect. În Day of Infamy, nu veţi găsi nimic despre rasism, sărăcie, familii distruse, afaceri ilicite sau marinari în cârciumi. Înaintea atacului, viaţa în America e imaginată ca raiul pe pământ, ziua de 7 decembrie fiind momentul care zguduie din temelii paradisul american.

Mitul rezistenţei de la Brest

Pentru Uniunea Sovietică, şi apoi pentru Rusia, problema epopeei sale e ceva mai complicată, având în vedere că ţara a suferit cea mai mare invazie din istoria sa. Pe 22 iunie 1941, întreaga frontieră vestică a ţării, de la Baltica la Marea Neagră, s-a prăbuşit. Iese în evidenţă povestea fortăreţei de la Brest care a dat dovadă de cea mai dârză rezistenţă.

Localizat strategic la convergenţa a două râuri, oraşul Brest domină răscrucea drumurilor ce leagă Europa centrală de Europa de est. Istoria sa reflectă natura efemeră a graniţelor, regiunea fiind martora unor conflicte foarte violente de-a lungul anilor. Construită în anii 1840 ca bastion de frontieră al imperiului rus, după colapsul Rusiei din 1917, Brest a trecut în posesiunea noului stat polonez. În septembrie 1939, germanii au lăsat oraşul în mâinile URSS-ului, ca urmare a aranjamentelor secrete din spatele Pactului Ribbentrop-Molotov. Brest devine astfel oraş al Uniunii Sovietice, dar imediat dincolo de Bug era ameninţarea nazistă...

„Sunt pe moarte, dar nu mă voi preda. 20 iulie 1941.”

Fortăreaţa din Brest nu fusese modernizată, dar zidurile puternice şi tunelele le-au permis celor 4.000 de soldaţi din garnizoana staţionată acolo să reziste în faţa germanilor mai mult decât orice alt oraş de graniţă. Ca una din ţintele principale ale atacului din 22 iunie, fortăreaţa – cel puţin conform planurilor germanilor – trebuia să cadă în cel mult câteva ore. În schimb, a devenit locul unei puternice rezistenţe ruseşti, în timp ce restul Armatei Roşii se retrăgea. Fără alimente şi fără apă, unii dintre soldaţi au luptat până la moarte, refuzând mai multe oferte de a se preda. Unii soldaţi sovietici au rezistat chiar până spre sfârşitul lunii iulie. Pe unul dintre ziduri, au fost scrijelite următoarele cuvinte:„Sunt pe moarte, dar nu mă voi preda. 20 iulie 1941.”

brest fortress brest belarus jpg jpeg

În Rusia sovietică, a durat tot 15 ani până ca infama zi de 22 iunie să devină un prilej de mândrie naţională. Meritul îi aparţine lui Sergei Smirnov, a cărui lucrare despre rezistenţa de la Brest a apărut în 1956, cu puţin timp înainte de cartea lui Lord. Alegând aceeaşi formulă ca omologul său american, Smirnov a lucrat practic pe aceeaşi structură. Smirnov s-a folosit de mărturiile participanţilor (cei care au fost luaţi prizonieri şi au supravieţuit lagărelor germane), iar versiunea finală a cărţii, din 1965 – Fortăreaţa Brest– a devenit cea mai populară relatare despre începutul războiului, ulterior sursă de inspiraţie pentru multe alte cărţi şi filme.

Şi Smirnov începe relatarea prin construirea unei imagini idilice ale fortăreţei, cu malurile râului, mirosul liliacului, zilele frumoase de iunie, liniştea paşnică din noaptea de 21 iunie. Construită pe experinţelor povestite ale soldaţilor, epopeea lui Smirnov e îmbogăţită de alte elemente. Dacă relatările de război americane favorizează imaginea omului simplu forţat de circumstanţe să devină un erou, cele ruseşti subliniază o calitate esenţială – stoikost– ce descrie forţa interioară, curajul şi acea hotărâre care dau soldaţilor ruşi duritatea legendară şi spiritul de sacrificiu.

Pentru ruşi, primul pas în înţelegerea războiului constă în a pune moartea în centrul evenimentelor. Este principiul călăuzitor al tuturor relatărilor, obsesia care sfidează capacitatea timpului de a trece anumite lucruri în umbră sau în uitare. 27 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa pentru a se ajunge aici – şi mulţi cred că acest număr, şi aşa colosal, e o subestimare a realităţii. Precisă sau nu, vorbim oricum de moartea a circa 1/7 din totalul populaţiei.

„Rapoartele de pe întregul front confirmă că ruşii luptă până la ultimul om”.

Lăsând la o parte imaginea masacrului pe care l-a cunoscut Uniunea Sovietică, relatările de război ruseşti se construiesc pornind de la acea stoikost, chintesenţa soldatului rus. Această predispoziţie a culturii ruseşti de a pune stoikostîn centrul războiului înseamnă că finalul logic al războiului nu era victoria, ci însăşi moartea. Doar această finalitate demonstrează că voinţa soldaţilor n-a fost supusă de inamic.

Moartea ca final pozitiv este un concept cu origini creştine clare, chiar şi în mijlocul lumii sovietice atee în care trăia Smirnov. El a subliniat că soldaţii, alegând moartea, au sfârşit victorioşi, şi că în sacrificiul lor se găseşte „cheia întregului război şi a triumfurilor sale”. Smirnov nu era tocmai un credincios, dar se foloseşte de percepte creştine adânc înrădăcinate în mitologia rusă care imortalizează cultul sacrificiului voluntar. Nu vorbim însă doar de legende. Franz Halder, şeful statului major al armatei germane, nota în jurnalul său pe data de 30 iunie 1941 următoarele cuvinte:„Rapoartele de pe întregul front confirmă că ruşii luptă până la ultimul om”.

Pentru cele două naţiuni, americană şi rusă, dezastrele din 1941 nu aveau niciun alt precedent, dar cei doi scriitori le-au transformat din ceva de neînţeles, din evenimente excepţionale în ceva familiar istoriei şi mitologiei naţionale. Transformând cele două bătălii, cea din 7 decembrie şi cea care începe pe 22 iunie, ca lupte exemplare în istoria naţională, cei doi autori rescriu evenimentele de coşmar pentru a le transforma în cu totul altceva. În relatările celor doi, şi mai ales în filmele pe care le-au inspirat, spiritul victoriei se naşte încă din prima zi de lupte. Cele mai cunoscute filme pe această temă – Pearl Harbor, din 2011, sau Eu sunt soldat rus(1995) şi recentul film Fortăreaţa Brest(din 2010) – nu surprind sentimentul acut de disperare ce i-a cuprins pe americani, şi mai ales pe ruşi, în lunile ce au urmat atacurilor. Smirnov identifică momentul rezistenţei de la Brest ca o „victorie morală”, iar Lord – deşi evită această expresie – transformă povestea unei singure bătălii într-un simbol al naţiunii aflate în război.

Moştenirea miturilor naţionale

Moştenirea acestor relatări despre evenimentele din 22 iunie şi 7 decembrie 1941 este că ruşii şi americanii păstrează şi azi acea imagine idilică a victimei iubitoare de pace atacate dintr-o dată de inamic. Da, cele două ţări au fost atacate înainte de prezentarea unei declaraţii de război oficiale şi au fost victimele unei agresiuni brutale. Dar să insişti că America a fost „crescută” cultivând simţul păcii arată că aceste motive idilice au şi valoare terapeutică, absolvind naţiunea de toate păcatele săvârşite pe plan internaţional.

movie pearl harbor jpg jpeg

Relatările încărcate de mit ale atacului de la Pearl Harbor maschează de fapt marşul Americii spre Pacific, cel care a cerut iniţial construirea unei baze navale pe Insula Oahu şi care s-a sfârşit cu brutala represiune din Filipine. În versiunea mai puţin mitologizată, războiul din Pacific e văzut ca rezultatul antagonismelor ireconciliabile dintre japonezi şi americani şi al conflictului născut din ambiţiile expansioniste ale ambelor ţări. Iar pentru audienţa rusească, pentru care paradisul bucolic al zilei de 21 iunie intră într-un puternic contrast cu violenţele ce încep ziua următoare, evenimentele din lunile precedente, precum invazia Poloniei, atacul asupra Finlandei, anexarea statelor baltice (şi, am adăuga noi, ultimatumul privind Bucovina de Nord şi Basarabia şi anexarea acestora), nu sunt nici măcar luate în considerare.

The Brest Fortress 2010 Front Cover 51689 jpg jpeg

Câştigă însă mitul, deoarece în centrul său stă acel simţ al excepţionalului înrădăcinat în tradiţia americană şi respectiv rusească:naţiunea aleasă care are o misiune mondială. Pentru ambele ţări, cele două evenimente marchează punctul de început al misiunii de salvare a lumii şi, mai mult decât atât, începutul statutului lor de superputere. De aceea, pentru ruşi şi pentru americani, acest moment de început trebuie să fie perfect, căci e momentul de început al războiului drept care i-a împins spre măreţie.

Aceste două mituri au marcat modul în care ruşii s-au raportat la războiul din Cecenia şi americanii la atacul din 11 septembrie. Versiunea oficială rusească a conflictului cu Georgia din 2008 pare a fi o reluare a spiritului din 1941:agresorul rău (preşedintele Saakashvili) lansează o invazie surpriză asupra comunităţilor inocente (Abhazia, Osetia de Sud), iar armata rusească trebuie să vină să le salveze. Cât despre americani, imaginea lui 11 septembrie ca „Pearl Harbor al noii generaţii” a fost cultivată chiar de preşedintele Bush care, în discursul ţinut pe 7 decembrie 2001, vorbea despre cum modul de viaţă american este din nou în pericol.

Cele două duminici care au schimbat istoria cele două ţări nu-şi vor pierde din importanţa simbolică, căci ele sunt piatra de temelie a imaginilor pe care cele două ţări şi le-au construit pentru sine – de stat binefăcător în lume, rol care-conform epopeilor imaginate – este inerent sufletului rus, respectiv american.

Sursa:www.historytoday.com