Autor 46122 vizualizări


În aprilie 1990, Dumitru Arapu (născut la Zimnicea, în 1915), fost colonel de artilerie în statul major al armatei române, stabilit în 1978 în Franţa, a publicat la editura Academiei Europene a Cărţii o carte de memorii din timpul participării sale la campania pe Frontul de Est. Pentru cei obişnuiţi cu o imagine eroic-idilică asupra armatei române în timpul „Războiului sfânt”, observaţiile, faptele şi opiniile aşternute de colonelul Dumitru Arapu vor fi şocante, dezvăluind adevăruri incomode privind una dintre instituţiile în care avem cea mai mare încredere.

„În acel timp (1940 – n.tr.) eram un tânăr ofiţer de artilerie, care-şi făcuse stagiul de sublocotenent într-unul dintre cele mai vechi regimente de artilerie, purtătorul unor frumoase tradiţii, care repurtase în timpul Primului Război Mondial glorioase succese şi primise titlul onorific de «Regiment La France»;pe epoleţii ofiţerilor săi era înscris «R.F.» (...) Priveam cu o profundă nelinişte cum această enormă forţă militară germană, căreia nu-i puteam nega calităţile, era dirijată de o putere politică criminală şi iresponsabilă, îndreptată spre acte catastrofice, împotriva intereselor umanităţii şi, în final, contra propriului popor. În conformitate cu tradiţiile de disciplină ale armatei, care prevedeau executarea fără ezitare a ordinelor, aşteptam cu înfrigurare desfăşurarea evenimentelor.

Divizia a 10-a Infanterie, din care făceam parte, era dislocată – după ce Basarabia fusese ocupată de către URSS într-o manieră la fel de arbitrară cum fuseseră smulse şi celelalte teritorii româneşti prin Dictatul de la Viena – în nordul Dobrogei, pe Dunăre, inclusiv pe braţul septentrional al Deltei, faţă în faţă cu R.S.S. Moldovenească. Deoarece tocmai urmasem un curs de specializare pentru comandanţi de unităţi de observare/reperare, mă aflam în fruntea unei astfel de unităţi dispuse în faţa diviziei. Aceasta mi-a dat posibilitatea să fac observări mai ample şi mai aprofundate şi să apreciez mai bine desfăşurarea operaţiilor militare.

 

Salva a plecat cu tun cu tot

Perioada de pregătire şi tensiune nu a fost lipsită – aşa cum se anticipa – de încăierări, cu toate că exista un Pact de neagresiune între Germania şi URSS. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă noroasă, deci cu o vizibilitate redusă, din primăvara anului 1941, o navă militară sovietică camuflată a încercat să pătrundă în Deltă, sub pretextul unor cercetări hidrologice în apele teritoriale române. Comandantul diviziei, Generalul de infanterie G. Avramescu (ulterior comandant al Armatei a 4-a în 1944-1945 – n.tr.), i-a cerut generalului Costin Ionaşcu, comandantul artileriei (viitor şef al Marelui Stat Major între 1945-1947 – n.tr.), să deschidă focul dacă nava nu se supunea somaţiei de a se retrage.

„24 Iulie. Intrăm în Volintiri, care arde” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu)

În calitate de adjutant al brigăzii de artilerie, asiguram legătura telefonică între cele două comandamente, deoarece, pentru motive mai mult sau mai puţin oficiale, Ionaşcu se afla la Bucureşti, unde locuia familia sa. Acesta l-a informat pe Avramescu că planul de foc era perfect pregătit şi că ordinul de tragere putea fi dat fără riscuri. Am transmis acest ordin şi salva a plecat. De la cea mai apropiată gură de foc, un vechi tun Debange, veteran al fortificaţiilor din Primul Război Mondial, transportat cu dificultate cu un atelaj cu boi, proiectilul a plecat, dar din nefericire nu singur, ci cu tun cu tot. De mult timp acesta nu mai fusese pus în funcţiune. Efectul balistic a fost nul, dar zgomotul a fost impresionant. Rezultatul:nava spion s-a retras, convinsă de eficacitatea planului de foc al artileriei noastre. Pentru noi experienţa ar fi putut fi utilă dacă am fi avut posibilitatea de a înlocui acest material de mult timp depăşit.

 

Atac neaşteptat:soldaţi sovietici sărind pe ferestrele cazărmilor

Lucrurile au rămas neschimbate, într-un calm aparent. În acel moment, sovieticilor le lipseau incredibil vigilenţa şi prevederea, iar cauza venea de sus. La toate informaţiile privitoare la concentrările de forţe duşmane la frontieră, informaţii pe care statul major i le furniza, generalissimul Stalin răspundea că toate acestea nu erau decât propagandă pentru a se forţa ruperea pactului de neagresiune cu Germania hitleristă. Rezultatul a fost acela că începutul războiului, pe 22 iunie 1941, la ora 4 dimineaţa, l-a surprins total, atunci când ar fi putut să evite acest lucru. La prima salvă de artilerie am văzut soldaţii sovietici sărind pe ferestrele cazărmilor din Reni şi din alte localităţi, când, în mod normal, acestea ar fi trebuit evacuate de multă vreme. În acea zi, prin ordinul generalului Antonescu, devenit comandant al Forţelor aliate din Sud, «Vă ordon:treceţi Prutul», a fost declanşată ofensiva generală.

Forţele de la Dunăre nu puteau adopta altă atitudine decât una defensivă, date fiind lipsa lor de efective şi importanţa obstacolului (Dunărea era foarte largă în acel loc). Aceasta nu a însemnat că nu s-a încercat ca această atitudine să fie una mai activă, mai ales din partea comandanţilor, care căutau să se facă remarcaţi chiar cu preţul unor mari şi nejustificate sacrificii. De exemplu, trimiterea în incursiuni a unor oameni neexperimentaţi şi cu un material neadecvat (simple bărci de pescari), pentru verificarea eficacităţii focului inamic şi a manierei sale de ripostă din Basarabia, avea o oarecare justificare la început, dar repetarea ulterioară, sistematică, a acestora nu mai avea nici o raţiune. Mult mai tristă a fost ambiţia comandantului diviziei de a primi cea mai înaltă distincţie – ordinul Mihai Viteazul – care nu putea fi obţinut decât prin mari fapte de arme, posibile doar prin importante pierderi umane şi materiale.

 

„...vei muri cu toată compania ta, ca un idiot”

Având observatori în toată Delta Dunării, am putut să constat că ocuparea insulelor din apropierea braţului de nord, din faţa malului basarabean, care avea o altitudine mult mai mare, nu avea nicio valoare practică pentru apărarea Deltei în ansamblul său. Într-adevăr, nu puteau fi săpate în aceste insule nici adăposturi, nici tranşee, pentru că la o adâncime de douăzeci de centimetri dădeai de apă şi pentru că ele nu puteau fi protejate de artileria noastră, aflată la sud de Deltă, la o distanţă de douăzeci de kilometri şi în afara câmpului ei de bătaie.

„12 august 1941. La marginea pădurii Bulboaca. Căzuţi pentru luarea Tighinii” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu”)

În schimb, ele puteau fi măturate în întregime de forţele sovietice, chiar de mortierele cu bătaie mică, din cauza diferenţei de nivel. O astfel de insulă, a cărei ocupare nu avea nici o raţiune tactică, a fost invadată din ordinul comandantului diviziei de către o companie a regimentului de infanterie care avea garnizoana la Tulcea. Sovieticii, care cunoşteau ordinea de bătaie a regimentelor româneşti de la frontieră, au anunţat prin megafon, cu intenţii propagandistice:«Căpitane Palon, retrage-te de pe insulă înainte de seară, pentru că mâine dimineaţă te vom bombarda şi vei muri cu toată compania ta, ca un idiot». Acest lucru a fost raportat comandantului diviziei, generalul de brigadă Ionel Glogojanu. Aşa cum era de aşteptat, el a răspuns că nu va ceda niciun metru de teren. Dacă această primă operaţie ar putea fi justificată, repetarea unor ordine asemănătoare, pentru alte companii, după ce i se raportase că nu mai rămăsese niciun supravieţuitor din prima companie, nu poate avea pentru mine altă explicaţie decât cea enunţată mai sus.

Trecerea Dunării nu s-a făcut prin forţă, această acţiune fiind imposibilă din cauza lipsei de efective de pe malul sudic (era o singură divizie în toată Dobrogea), ci ca urmare a slăbirii rezistenţei sovietice în urma înaintării forţelor aliate (germane – n.tr.) spre Est, dincolo de Nistru. Toate forţele române au fost dirijate spre Odessa, marele port de la Marea Neagră, a cărui cucerire a fost încredinţată Armatei a 4-a române.

 

La capitolul aprovizionare şi muniţie stăteam prost, foarte prost

Armata română – repet acest lucru – era insuficient dotată şi aprovizionată. În ciuda tuturor sacrificiilor asumate şi a eroismului soldatului român, înaintarea noastră a fost oprită pe un aliniament circular format din localităţi fortificate, Divizia a 10-a aflându-se la vest de linia Dalnik-Tatarka. Precaritatea acestei situaţii era compensată doar de slăbiciunea armamentului sovietic. Mai ales la început, avioanele de vânătoare RATA erau greoaie, fără supleţe şi ineficace. Ele trebuiau să părăsească spaţiul aerian atunci când apăreau Messerschmitt-urile, chiar dacă acestea erau mai puţine ca număr. Apariţia acestor avioane nu ne mai trezeau nici o emoţie;le botezasem «bărzăunii».

„20 Iulie 1941. Între Gura Galbenă şi Fetiţa. RATA dat jos de A.C.A. Diviziei din Buţieni” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu)

Ceea ce era mai grav pentru noi era lipsa aprovizionărilor. Multă vreme, soldatul român s-a hrănit doar cu produse găsite la faţa locului, iar uneori doar cu arahide, pe care tot noi le dezgropam. Formaţiunile noastre de servicii erau hipomobile, la fel ca şi majoritatea artileriei, deplasându-se încet, sub forma unor coloane nesfârşite de căruţe acoperite cu prelate. Nu mai vorbesc de brutăria noastră de campanie, care a parcurs timp de trei ani mii şi mii de kilometri, trasă de o pereche de boi slăbănogi. Glumeam pe seama lor, propunându-i pentru o înaltă decoraţie de război pentru «activitate prelungită pe front».

Şi mai gravă era lipsa de muniţii, chiar dacă tehnica de artilerie era suficientă, uneori chiar excesivă. Adesea se întâmpla să se regăsească într-un spaţiu restrâns piese de artilerie de diferite calibre, provenind de la diferite unităţi. Muniţia era însă atât de puţină, încât folosirea tehnicii era tot atât de limitată ca şi într-un poligon de trageri în timp de pace şi, ca urmare, pierderile erau destul de grele. Tehnica militară era grea, fiind expusă ca ţintă pentru aviaţie şi pentru bateriile inamice, fără posibilitate de ripostă pe măsură. Nivelul pierderilor noastre era de nejustificat. Au fost ordonate numeroase atacuri punctuale, necoordonate, insuficient pregătite de artilerie, fără nicio şansă de reuşită. Un comandant de armată care s-a declarat împotriva acestei strategii (generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, iunie 1940-13 septembrie 1941 – n.tr.) a fost înlocuit cu un altul, mai docil (generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici, ulterior şef al Marelui Stat Major 1941-1942 – n.tr.) (...)

Am avut ocazia să circul în Basarabia după trecerea Dunării şi am traversat oraşe şi sate care ofereau peisajul de neuitat al ruinelor fumegînde. Aceasta se explică în mare parte prin ura şi dorinţa de răzbunare împotriva unei populaţii care nu era rusă şi care nu trebuia să revină sub fosta heghemonie română în condiţii normale de viaţă şi activitate. Semnificativ este faptul că în Odessa au fost distruse (la retragere de către sovietici – n.tr.) doar obiectivele pur militare”.

(Dumitru Arapu, Souvenirs de Campagne. 1941-1944, Front Est, Académie Européenne du Livre)