Autor 9734 vizualizări


În cadrul Adunării Deputaților din 1922, Nicolae Iorga avertiza: „Iau note în fiecare zi, să vă feriți de notele acestea, nu acum, peste douăzeci de ani, după moartea mea, când vor fi tipărite”. Începând cu 1917, istoricul a notat cu regularitate trăile și evenimentele de peste zi, lăsând românilor (încă) o sursă veritabilă de istorie. Dar despre existența însemnărilor din perioada anilor de foc ai României, 1938-1940, nu știau nici măcar adepții moderni ai istoricului. Anul acesta, cum nu se poate mai bine – la 80 de ani de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial – a apărut, la Editura Humanitas, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940. Inedit, o ediție îngrijită de Andrei Pippidi.  

Volumul este privirea din interior a specialistului, a celui care s-a implicat – atât cât i-a permis statutul – în destinul României. Este un jurnal care oferă o nouă perspectivă asupra evenimentelor tragice de la începutul războiului; o perspectivă din spatele ușilor închise. Iar noi trecem, în cele ce urmează, prin evenimentele anului 1940, aşa cum le-a văzut Nicolae Iorga – de la România Mare la România trunchiată. Ce nu ştia istoricul, şi cum să ştie?, e că finalul anului va însemna şi propriul sfârşit: Iorga cade victimă vremurilor, vremurilor şi legionarilor, la 27 noiembrie. Scrisese pentru ultima dată în jurnal în seara precedentă.

La începutul lui ianuarie 1940, în ceea ce se va dovedi ultimul său an de viață, Nicolae Iorga dorea, sceptic și fără prea multă speranță în condei, „An Nou luminos în vremi de apăsătoare griji şi de prevestiri aşa de tulburi”. Vremurile grele veneau, într-adevăr – iar anul acesta îl găseşte pe Iorga în continuare în postura de om al cuvântului, sub orice formă a lui, dar mai ales în cea de consilier regal.  

Intrigi, vești, probleme. Toate s-au succedat una după alta în istoria politică a lui 1940. Granițele României erau în pericol – bulgarii, ungurii, sovieticii amenințau integritatea regatului. Nu aveam o organizare nici pe plan militar, și nici măcar propagandistic. Pe 23 ianuarie 1940, Nicolae Iorga nota această situație în care se afla România, prin prisma unei discuții avute cu prim-ministrul Gheorghe Tătărescu: „Tătărescu vine la mine, pentru informaţie şi sfat. Arată greutăţile financiare. Se cer sume de miliarde pentru armată: antitancuri, tunuri anti-aeriene etc. După o lungă întrerupere, un mare transport soseşte de la Marsilia. El e sigur că, dacă am putea evita războiul acum, el se va produce la conferinţa de pace. El va fi impus de revendicaţiile teritoriale contra noastră. Recunoaşte că faţă de enorma propagandă a agenţilor unguri şi bulgari n-avem nimic. Ajung la înţelegerea pentru a se retipări şi traduce «Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria», broşurile mele despre Basarabia şi Bucovina. S-ar tipări în ţările respective. Îi propun alcătuirea la Fontenay a unei tipografii cari ni-ar rămînea pe urmă. Se vor cere îndată două stenodactilografe din Paris”.


„Regele, foarte întristat, vorbia de moarte, de abdicari” 

Mizând pe vastele sale cunoștințe în privința istoriei românilor, dar și pe faptul că a fost prezent la scrierea ei, oamenii statului îi cereau adesea părerea lui Iorga în chestiuni importante, de siguranță națională. Când, în primăvara lui 1940, Aliații – care, prin Anglia și Franța, garantau siguranța României neutre – începeau să fie depășiți de situație, România își croia tot soiul de posibile situații în care va fi pusă. Era sfârșitul lui mai, iar Grigore Gafencu, ministrul de Externe, se consulta cu Iorga: „Mă cercetează Gafencu. Se zice obosit. Dacă va fi nevoie de un Ministeriu favorabil germanilor, el va pleca. Nu crede că se vor găsi înlocuitori din vechea societate, ci, supt presiunea germanilor, revoluţionari, elemente revoluţionare de la noi, cari se vor răzbuna asupra noastră. Se arată foarte îngrijorat de situaţie. Vorbim de ce am putea ceda, în casul cel mai rău. Şi el e de părere că putem lăsa o parte din ce ni-am adaus în Dobrogea. Cu greu, Gafencu a putut smulge, prin germani, ce ni-ar cere ruşii în Basarabia: Cetatea-Albă e prea aproape de Odesa. Arăt că păstrarea ei ar fi pentru noi o chestie de prestigiu. Li s-ar putea restitui gura Chiliei cu oraşul, ceia ce lui îi pare prea mult. Ungurilor, nimic. El observă că a reuşit să aducă măcar la unii dintre vecini o atitudine mai bună. E invitat la masă de Cucoliev, despre care-i spun că e desigur un român Cucu (pe marţi el oferă un ceai). Ruşii grămădesc însă trupe la sud-vest, pentru orice caz”.

Cu cât trece timpul, cu atât destinul României pare decis. În frunte cu regele, politicienii români nu găseau nicio soluție și se vedeau cu un pas spre resemnare. Era 7 iunie 1940, cu 20 de zile înainte ca regatul să înceapă a fi decimat: „Tătărescu cere să vie. Îl întreb dacă pleacă. Nu. Dar vede situaţia foarte în negru. Francesii nu pot resista. Gafencu, plîngînd, a spus că nu poate face altă politică. Regele, foarte întristat, vorbia de moarte, de abdicari. Tătărescu vede pe Vaida, pe G. Brătianu înspăimîntaţi. El, eu, alţii, interesaţi ori «în Guatemala». Nu cutează a pune mîna pe spioni, a lua măsuri contra lui Ilie Rădulescu, lui Şeicaru. Vorbim de cesiunile ce s-ar putea face la hotare ruşilor, bulgarilor, ungurilor nu. El se teme de ruşi; 45 de divisii spre Basarabia, 25 sus; 25 divisii ungare. – N-ai întrebat la Roma? – Da, s-a răspuns că dacă intră Italia, – şi va intra –, eventual contra Jugoslaviei. De patru ori «am bătut la uşa ruşilor» şi n-au răspuns. Acum ei stăruie să trimeată un ministru. Dezolantă apariţie…”

Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940. Inedit
Nicolae Iorga
Ediţie îngrijită, introducere şi note de Andrei Pippidi
Editura Humanitas, 2019
368 de pagini
64 lei


Acest text este un fragment din articolul „1940. Sfârşitul României Mari, sfârşitul lui Nicolae Iorga”, publicat în numărul 214 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 noiembrie – 14 decembrie 2019, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum
""