Autor 4367 vizualizări


Lunga serie de evenimente începute în 1917 a provocat ruptura echilibrului prezent în toate domeniile până atunci. Intrarea în luptă a Statelor Unite ale Americii alături de aliații Antantei părea să reprimeze un factor determinat în balanța războiului, numai că ajutorul american întârzia. Pentru puterile Antanei situația avea să fie și mai grea din cauza revoluției bolșevice din noiembrie 1917. Noul guvern de la Petrograd, condus de Vladimir Ilici Lenin, a inițiat măsuri pentru semnarea unui tratat de pace cu Puterile Centrale. Frontul de Est devenea practic inactiv, provocând ieșirea României din război.

Ca și cum acestea nu ar fi fost suficiente, pentru Antanta au mai urmat și alte dezămagiri:armata italiană suferise înfrângeri în octombrie-noiembrie 1917, iar războiul submarin nelimitat părea să producă o catrastrofă în rețeaua de comunicații maritime a Marii Britanii și Franței cu teritoriile lor de peste mări. Luptele de pe Frontul de Vest nu aduseseră pentru Antanta decât jertfe inutile și rebelinui ale soldaților. Trupele de pe frontul de la Salonic nu au reușit să-i înfrânga pe bulgari, iar singurele locuri unde armatele Antanei făcuseră progrese lente erau în Orientul Miljociu. Pe 7 noiembrie 1917, guvernele Antantei au hotărât instituirea unui ‘„consiliu de război’’ menit să coordoneze activitațile armatelor și să elaboreze planurile de campanie, strategiile viitoare și mijloacele de susținere.  

De partea cealaltă, în tabăra Puterilor Centrale, încheierea armistițiului cu Rusia și România a determinat Comanda Supremă germană să considere momentul oportun pentru obținerea unei victorii decisive în vestul Europei. Cu toate defecțiunile și carențele de care sufeerau, armatele Puterilor Centrale înca erau capabile de luptă și, de aceea, tandemul Hindemburg-Ludendorff, șefii supremi ai alianței, au plănuit executarea unei puternice lovituri pe Frontul din Franța cu scopul de a câștiga lupta. Mai întai trebuiau asigurate condițiile unei lupte;astfel, guvernul german și Comanda Supremă au căutat să încheie cât mai repede pacea cu Rusia.                    

În acel moment situația în fostul imperiu al țărilor s-a tranformat într-o criză complexă. În consecință aceastea trecuseră încă din vara anului 1917 la crearea unor organisme instituționale, urmărind detașarea de Rusia și crearea unor state naționale și independente. Odată sosiți la putere, bolșevicii nu au avut altceva de făcut, decât să accepte situația pe moment, promulgând la 14 noiembrie 1917 ‘’Declarația popoarelor din Rusia’’ care accepta în principiu dreptul de despărțire și autodeterminare a acestor popoare. Guvernul bolșevic a conceput acest act drept o manevră de moment, neuitând să lanseze propuneri privind o ‘’alianță de bună voie și cinstită’’  între ruși și restul naționalităților.                                        

În februarie 1918, Germania a încheiat pace cu guvernul provizoriu creat în Ucraina, încojurându-i pe finlandezi și baltici să-și urmeze destinele proprii. Nedorind intrarea Ucrainei   sub influență germană, bolșevicii au trecut la atac și au cucerit Kievul chiar în clipa în care ucrainienii semnau pacea cu Germania și Austro-Ungaria. Riposta Puterilor Centrale s-a mobilizat printr-o scurtă ofensivă care i-a măturat pe bolșevici de pe teritoriul Ucrainei și prin trimiterea unui corp expediționar în Finlanda. În urma acestui eșec, Consiliul Comisarilor Poporului a cerut încheiera păcii printr-o notă către guvernul german.                                  

În seara zilei de 3 martie 1918, la orele 17:50, tratatul de pace de la Brest-Litovsk a fost semnat. Acesta cuprindea mai multe documente:                                                                                             

-          trataul de pace între Rusia pe de-o parte și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman pe de altă parte;      

-          protocolul final anexat la tratat cu privire la tarifele vamale și taxele pe mărfuri;

-          patru tratate suplimentare încheiate de ruși cu fiecare dintre cele patru state membre ale alianței adversare.                                                                              

Tratatul de pace principal stipula încetarea războiului, obilgația Rusiei de a-și demobiliza forțele armate, admitea separarea Poloniei și a teritoriilor Baltice precum și recunoașterea independenței Finlandei și a Ucrainiei. De asemema, Rusia ceda Imperiul Otoman teritoriile Kars, Ardahan și Batumi. Actul de la Brest-Litovsk a rămas în vigoare până la capitularea Germaniei și i-a permis lui Lenin să-și consolideze puterea în Rusia.                                                

În acest timp, România se angajează și ea tratative cu Puterile Centrale în vederea încheierii păcii. Pe 14 februarie, la Buftea, reprezentanții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Imperiului Otoman au propus generalului Averescu, șeful guvernului român, condițiile de încheiere a păcii:menținera dinastiei Hohenzollern pe tronul României, demobilizarea parțială a armatei, subordonarea economiei și resurselor României nevoilor Puterilor Centrale, cedarea unor teritorii Bulgariei (Dobrogea) și Austro-Ungariei (o fâșie de-a lungul graniței comune). Luând cunoștință de aceste propuneri, regele Ferdinand se lasă convins de Brătianu și de împaratul Carol al Austro-Ungariei să se înțeleagă cu Ottokar Czernin pentru a încerca să obțină unele concesii. Singurul rezultat al acestei întâlniri l-a constituit decizia de înlocuire a guvernului Averescu cu un nou executiv condus de Alexandru Marghiloman, agreat de guvernele german și austro-ungar. Acest nou guvern, utilizat ca rezervă politică în cursul războiului, și-a asumat dificila misiune de a obține condiții mai ușoare de pace din partea Puterilor Centrale.     

Între timp, tratativele de pace de la Buftea au continuat și s-au desfășurat pe patru secțiuni;politică, militară, economică și juridică. La 7 mai 1918, după aproape 50 de zile de discuții, au fost semnate la București tratatul de pace dintre Puterile Centrale și România și actele adiționale care-l însoțeau. Pacea de la București a lăsat României o independență formală. Armata română trebuia să fie demobilizată în cea mai mare parte, patru divizii vrând să-și păstreze efectivele de război, iar opt au rămas efectivele de pace sub arme, fiind părăsiți doar tinerii din contingentele:1916, 1917, 1918, 1919.  

Misiunea militară a Antantei, a armatei care participase la refacerea armatei române, urma să fie expulzată. Se concesiona Germaniei dreptul de exploatare a bogățiilor naturale românești pe o perioadă  de 99 de ani. Germania obținea dreptul de control al navigației pe Dunăre și asupra porturilor fluviale, șantierele de la Dunăre urmând să fie luate cu o chirie redusă pe 99 de ani;bonurile de rechiziție emise de Puterile Centrale pe teritoriul românesc ocupat, emisiunile monetare, precum și despăgubirile pentru stricăciunile și pagubele aduse bunurilor și persoanelor erau puse în sarcina guvernului român. Industria, comerțul, finanțele românești urmau să fie supuse controlului german și un oficiu special al Puterilor Centrale urma să funcționeze în România pentru a organiza recepționarea produselor alimentare. Germania putea arenda terenurile rurale pe un termen de 90 de ani, și monopoliza expluatarea și prelucrarea lemnului.   

În ceea ce privește problemele teritoriale, România trebuia să cedeze Austro-Ungariei o fâșie de teren de-a lungul munților Carpați cu o suprafața de  și o populație de circa 150.000 de locuitori. România urma să retrocedeze Bulgariei Cadrilaterul și să consimtă la anexarea de către aceasta din urmă a porțiunii dobrogene până la calea ferată Cernavodă-Constanța. Problema Dobrogei era viu disputată în sânul Puterilor Centrale:guvernul de la Sofia cerea întreaga regiune, însă Germania, Austria-Ungaria și Imperiul Otoman nu acceptau această variantă. În Dobrogea de Nord, germanii și austro-ungarii au instalat un „condominiu” promițând României să țină deschisă calea traficului comercial cărte Constanța.                                           

Otomanii, care participaseră cu două corpuri de armată în Dobrogea, pretindeau bulgarilor să le retrocedeze teritoriile de pe malul drept al râului Marița, pe care guvernul de la Constantinopol le făcuse cadou Bulgariei în septembrie 1915, ca preț al intrării acestuia din urmă în conflict. În cele din urmă, Bulgaria a acceptat, iar guvernul Radoslavov și-a prezentat demisia. Odată cu semnarea tratatelor de pace, teritoriile românesti ocupate de armatele Puterilor Centrale nu au fost evacuate, iar o serie de documente completau actul principal de la București. În schimbul Cadrilaterului și a regiunii munților Carpați, prin pacea de la București, România a primit confirmarea Puterilor Centrale de a ocupa Basarabia.        

Guvernul Marghiloman a organizat alegeri, iar noul parlament iesit în urma acestora, a ratificat tratatul de pace de la București. Regele nu a putut fi convins ăa sancționeze tratatul, în ciuda insistențelor lui Marghiloman și Puterilor Centrale.                                                                 

În urma tratatelor de la Brest-Litovsk și București, Puterile Centrale aveau mâinile libere pentru a se întoarce contra Antantei cu toate forțele disponibile. Se ivise o ocazie unică, dar comandanții germani știau că ofensiva avea să topească ultimele rezerve umane. Totusi, Puterile Centrale reușiseră să scape din blocada impusă de Antanta și datorită sarcinilor economice impuse Rusiei, Ucrainei și României se puteau bucura în viitor de o aprovizionare corespunzatoare.

Ofensiva germană își propunea să izoleze trupele brtitanice de cele franceze și apoi să le distrugă unele după altele până la sosirea grosului armatei americane. Atacul a pornit pe 21 martie 1918 și aproape că a reușit să străpungă apărarea Aliaților. Câteva zile mai târziu, la Consililul de Război interaliat de la Doullens, s-a rezolvat problema comandei unice a armatelor Antantei. Generalul francez Ferdinand Foch a devenit „coordonator suprem al Frontului de Vest” și însărcinat cu măsurile necesare ce trebuiau luate pentru a opri atacul german. La 3 aprilie 1918, Foch a fost numit „comandantsuprem al forțelor aliate și asociate din Franța”.

Măsurile luate de noul comandant suprem și sosirea armatelor americane au dus la oprirea temporară a atacului inamic. O nouă repriză de lupte declanșate de germani în aprilie contra armatei britanice s-a terminat cu un nou eșec. Germanii și-au schimbat încă odată direcția de atac de vara, urmărind realizarea unei străpungeri în direcția Parisului. Acțiunea lor a eșuat și pierderile erau de neînlocuit.                                                                                                       

Luna iulie a reprezentat momentul de cotitură militară în desfășurarea Primului Război Mondial. De la această dată, inițiativa a trecut în mâinile Antantei, întărită de sosirea pe frontul de vest a 1.000.000 de soldați americani, care înclină balanță în favoarea Aliaților.

Seria de ofensive succesive din toamna anului 1918 a condus la eliberarea teritoriului francez ocupat. Cu toate acestea, înfrângarea Germaniei nu a venit din vest;adevarata catastrofă s-a produs pe fronturile din Balcani si Orientul Miljociu. Odată încheiată problema intervenției Greciei și comandamentului unic în Balcani, guvernul francez (care fusese mandatat de Aliați cu dirijarea operațiunilor în regiune) l-a însărcinat pe generalul Guillaumat cu reorganizarea frontului. Numarul de soldați crescuse la 28 de divizii dintre care:8 franceze, 4 britanice, 6 sârbe, 1 italiană  și 9 grecești, atingând în vară peste 650.000 de combatanți.                      

De partea cealaltă, liniile frontului Puterilor Centrale din Balcani erau aparate în marea lor majoritate de soldați bulgari, căci masivele atacuri de pe frontul de vest determinaseră comandamentul german să-și retragă din spațiul sud-est european cea mai mare parte a efectivelor combatante pentru a le trimite în Franța. Armata austro-ungară, vlăguită de pierderile suferite în 4 ani de conflict, lăsase și ea doar trupele de ocupatie din Serbia și Muntenegru. Singura prezență germană din regiune era reprezentată de ofițerii din cadrul trupelor bulgare și armata a XI-a, care nu mai avea decât câteva batalioane apte de luptă. În total rămâneau să se facă fața unui atac al trupelor Antantei de la Salonic circa 400.000 de militari.

Linia frontului se fixase cam pe același aliniament care dăinuia de mai multe luni;pornea de la Marea Adriatică, la nord de Vlora, traversa sudul Albaniei pană la lacul Ohrid, se prelungea pe la nord de Monistir și, urmând frontiera dintre Grecia și Serbia, ajungea la Strumita și Serres. Centrul de greutate al acestui front îl constituia zona muntoasă de la Skol-Dobropolije-Veternik-Kosick. Noul comandament al trupelor Antanei, generaul Franchet d’Esperey, elaborase un plan ce prevedea o acțiune principală de rupere a frontului bulgar de la Dobropolije dublată de alta în direcția Traciei. Ofițerul francez miza pe o pregătire masivă de artilerie și pe surprinderea adversarului.        

În aceste condiții, trupele Antantei declanșează ofensiva în zorii zilei de 15 septembrie 1918. Atacul principal a fost susținut de două divizii franceze și una sârbă. O ofensivă înaintat în Macedonia de est, în directia localitații Doiran. Trei zile mai târziu poziția de pe Dobropolije a fost încercuită și s-a predat, iar la 25 septembrie Gradsko, Prilep și Veles erau cucerite. Cavaleria franceză a continuat urmărirea inamicului spre Skoplije și Sofia. Armata a XI-a germană s-a predat la 29 septembrie și astfel drumul spre Sofia era deschis. În această situație, primul ministru bulgar Malisov  s-a văzut nevoit să ceară armistițiu, semnat la Salonic pe data de 29 septembrie. Bulgarii vor fi oblgați să evacueze teritoriile sârbe și grecești aflate sub ocupația armatei lor. Forțele armate bulgare erau demobilizate cu excepția a trei divizii de 16 batalioane fiecare, depunerea echipamentelor de război, a tuturor unitaților demobilizate, în depozite supravegheate de aliați;predarea cailor, eliberarea prizonierilor, folosirea prizonierilor de război bulgari de către trupele aliate până la încheierea păcii. Germania și Austro-Ungaria primeau un termen de 4 săptămâni pentru a-și retrage armatele, reprezentanții diplomatici și cetătenii de pe teritoriul Bulgariei. 

Convenția mai stipula și alte prevederi secrete:traversarea teritoriului bulgar, utilizarea căilor ferate, comunicațiilor și porturilor de cărte Aliați, încetarea relațiilor Bulgariei cu foștii ei aliați și ocuparea unor puncte strategice pe teritoriul bulgar de trupele Antantei. S-a dat în schimb asigurarea că Sofia nu va fi ocupată. Încheierea armistițiului a fost precedată de abdicarea țarului Ferdinand în favoarea fiului său, Boris, pe data de 3 octombrie. Armistițiul a oferit posibilitatea Antantei de a izoleze Imperiul Otoman, tăindu-i comunicația directă cu centrul Europei, să elibereze Serbia și Muntenegreu și să ajungă la frontierele României și  Ungariei. Defecțiunea bulgară a nimicit întreg flancul oriental al Puterilor Centrale, primul efect resimțindu-se în Imperiul Otoman.                                                                                 

La 19 septembrie forțele engleze din Orientul Miljociu au declanșat ofensiva finală pentru cucerirea Siriei și Palestinei, iar dinspre sud-est o altă coloană a ocupat Irak-ul. Concomitent, forțele britanice de la Salonic însoțite de trupe grecești se îndreptau spre Constantinopol. Pe 30 septembrie cavaleria britanică intră în Damasc și face joncțiunea cu trupele venind dinspre Irak, desăvârșind distrugerea grupului de armate „Yldîrîm”. Conducătorii otomani l-au trimis pe generalul britanic Townshend (capturat de otomani în 1916)  în rada portului Murdos pentru a obține condiții mai ușoare de armistițiu. Amiralul britanic va refuza și va cere capitularea necondiționată a armatei otomane. Astfel, al doilea aliat al Puterilor Centrale se pregătea să iasă din război. Un armistițiu se va încheia la data de 30 octombrie 1918 în rada portului Mudros între reprezentanții guvernului otoman și amiralul britanic, Calthorpe. Conventia stipulademobilizarea armatei otomane, evacuarea garnizoanelor otomane din Siria, Mesopotamia și Arabia;Aliații erau autorizati să ocupe Bosforul și Dardanelele precum și alte puncte strategice, precum, Batumi și Baku. În fine, otomanii se obligă să rupă relațiile cu Germania și Austro-Ungaria, să elibereze toți prizonierii aliați și să se retragă  în Caucaz.      

Marea Britanie își rezervă, astfel, toate interesele legate de strâmtori, câmpurile petroliere de la Baku și Palestina. Guvernul francez, pus în fața faptului împlinit, va ratifica convenția. Cu toate acestea, nici Franța, nici Italia și nici Grecia nu obțin garanțiile necesare pregătirii intereselor specifice în Siria și Asia Mică. Continuarea ofensivei Aliaților din Antanta pe fronturile din Italia și Balcani aduc disoluția armatei austro-ungare și a Dublei Monarhii. Frământările națiunilor din fostul imperiu începuseră mai demult și se accentuau tot mai mult. Încetarea de soluționare a problemei naționalitaților făcută de împăratul Carol prin intermediul unui manifest prin care permiteau reorganizarea imperiului în șase regate (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainian), nereușind să-și atingă scopul.

La sfârșitul lunii octombrie Austro-Ungaria dispare fulgerator ca stat sub loviturile națiunilor. La 11 noiembrie împaratul Carol părăsește Viena, Ungaria se proclamase deja independentă, iar consiliile naționale preiau puterea în restul provinciilor. În aceste conditii se încheie la 3 octombrie armistitiul de la Villa Giusti între Antanta și Austria, completat de cel cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie. Acordul de la Villa Giusti prevedea demoblizarea și desființarea armatei austro-ungare cu excepția a 20 de divizii reduse la efectivele de pace;dezarmarea flotei militare și predarea de către aliați a marilor nave de război și a submarinelor;libertatea de mișcare a Aliaților pe teritoriul fostului imperiu în vederea atacării Germaniei;evacuarea întregului teritoriu ocupat de Austro-Ungaria în cursul războiului. Acest acord a fost completat pentru ansamblul fostei monarhii habsburgice cu convenția de armistițiu semnată la 13 noiembrie 1918, la Belgrad. Condițiile impuse erau oarecum asemănătoare cu cele impuse celor de la Villa Giusti.

Armistitiul încheiat de Germania cu Puterile Aliate la 11 noiembrie 1918 cuprindea o serie de prevederi referitoare la spațiul sud-est european. Astfel, Germania se obliga să treacă la repatrierea tuturor prizonierilor de război (art. III), evacuarea trupelor din România și Imperiul  Otoman (art. XII), încetarea rechizițiilor pentru nevoile trupelor germane în România și Rusia (art. XIV), renunțarea la trataele de pace de la Brest-Llitovsk și București ca și la actele adiționale ce le-au însotit (art.XV) și evacuarea porturilor de la Marea  Neagră (art. XXIX).  Ultimele trei luni ale anului 1918 s-au încheiat, așadar, prin înfrângerea și dispariția unora dintre imperiile naționale. Popoarele din fostul Imperiu austro-ungar își proclamă independența și se alipesc la statele în care locuiau conaționalii lor.                                             

Astfel, la 4 octombrie România denunța Tratatul de la București și reintra în luptă alături de Antanta, iar la 1 decembrie 1918, s-a adoptat „Declarația de la Alba Iulia”, document prin care se proclama alipirea Transivlaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului la statul tuturor românilor. În spatiul iugoslav, armatele sârbă și franceză eliberează Belgradul pe 1 noiembrie;o lună mai târziu, se proclama la Belgrad constituirea  regatului sârbo-croato-sloven” (ce cuprindea Serbia, Macedonia, Croația, Slovenia, Bosnia-Herțegovina, Istria, Rijeka și Voievodina).

Aceste acțiuni născute din voința poparelor trebuiau să aștepte sancționarea și recunoașterea Conferinței de Pace, care a fost programată să se desfășoare la Paris. Conferința de la Paris avea să consemneze prin documente ferme dispariția celor patru imperii:Rus, Otoman, Austro-Ungar și German și apariția unor noi state naționale, unitare.

Conferința, care se deschide la Paris  în luna ianuarie a anului 1919, avea ca principal obiectiv rezolvarea problemelor rezultate în urma conflictului. Nu mai trebuie menționat că învingătorii, adică Antanta, aveau să dicteze pacea învinșilor, Puterilor Centrale (dintre statele sud-est europene, România și Iugoslavia erau puteri asociate Antantei). Marile Puteri din grupul învingătorilor, Anglia, Franța și Italia, căutau cu prioritate satisfacerea și confirmarea legală a propriilor interese în regiune;Rusia dispăruse ca mare putere europeană și nici măcar nu a dorit să participe la încheierea tratatului de pace.

Marile Puteri care dăduseră greul războiului își pregătiseră din timp un bogat material documentar, precum și experți însărcinați cu strângerea și selectarea acestuia. Președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, reușise să impună, cu unele modificări, faimoasele sale 14 puncte drept  bază de discuție la semnarea armistițiului cu Germania, apoi la tratativele de pace de la Paris. Dintre acestea, doar două făceau referire la spațiul sud-est european:

-      punctul 11 prevedea evacuarea României, Serbiei și Muntenegrului de Puterile Centrale;acordarea ieșirii la mare pentru Serbia;fixarea frontierelor dintre statele din zonă, pe baza principiului naționalitaților și garanții acordate acestor state, privind integritatea lor teritorială, politică și economică;           

-       punctul 12 mentiona necesitatea stăpânirii otomane asupra Anatoliei și a lărgirii autonomiei popoarelor aflate sub dominația sultanului. Franța, Italia și Marea Britanie vor arăta interese deosebite în spațiul sud-est european.                                                 

O serie de tratate de pace aveau să privească spațiul sud-est european și să sancționeze voința Marilor Puteri învingătoare de a redefini situația juridică din această regiune. Primul tratat semnat a fost cel dintre Puterile Aliate și asociate cu Germania la 28 iulie 1919. Dintre toate articolele, cel ce privea Romania a anulat pacea de la București din 7 mai 1918 și Actele Adiționale.                     

La 10 septembrie s-a semnat tratatul de pace cu Austria de la Saint-Germaine en Laye, care stipula recunoașterea frontierelor Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei (art.88), renunța la orice drepturi privind Bucovina (art.59). De asemenea, statele vecine Austriei se obligau să semneze un tratat privind drepturile minoritaților (art. 61). Tratatul cu Austria aduce Iugoslaviei recunoașterea internațională a independenței și unitații sale național-teritoriale.      

Tratatul de la Neuilly-sur-Senne dintre Bulgaria și Aliați se incheie la 19 octombrie și are ca principale prevederi teritoriale cedarea de către România a teritoriilor din Dobrogea;era stipulată, de asemenea, o rectificare de frontieră incluzând regiunea Pirot și Strumița în favoarea Iugoslaviei. Granița greco-bulgară redevenea cea din 1913 (art. 27), iar Bulgaria pierdea ieșirea la Marea Egee în favoarea Greciei (art. 48) și dobândea, în schimb, promisiunea unor facilitați comerciale.        

La 4 iulie 1920 în palatul Trianon a fost iscălit tratatul de pace cu Ungaria. Articolele 27-35 stabileau frontierele Ungariei cu Romania, Iugoslavia și Cehoslovacia. Prin art. 45 statul ungar renunța în favoarea României la toate drepturile și titlurile asupra monarhiei austro-ungare situate dincolo de frontierele Uungariei. Conform art. 46, avea să se constituie o comisie pentru a fixa granița româno-ungară la fața locului. Pe același articol, România se angaja să respecte drepturile minorităților cuprinse în tratatul din 1919. Articolul 227 anula toate întelegerile pe care România le încheiase cu fosta monarhie până la 28 iulie 1914, ca și după această dată. Articolul 55 obliga Ungaria să acorde tuturor locuitorilor săi drepturi și libertați depline.                   

Prin tratatul de la Sevres (20 august 1920) anglo-franco-italienii deveneau, practic, stăpânii absoluți ai Imperiului Otoman. Teritoriile Sublimei Porți erau reduse la regiunea dintre Ankara și Marea Neagră, iar în Europa, otomanii păstrau Constantinopolul și „hinterlandul” sau până la linia Enos-Midia. Grecia câștiga întreaga Tracie Orientală, țărmul european al Dardanelelor cu peninsula Gallipoli, insulele Tenedos, Imbros, Lemnos, Thasos, Samotherace, Mitylene, Chios, Samos și Nikaria.

Imperiul Otoman renunța în favoarea Italiei la insulele Dodecanez, ceda Greciei dreptul exercitării suveranitații asupra orașului Smirna și regiunii înconjurătoare. Era recunoscut dreptul Marii Britanii de a anexa insula Cipru, iar Armenia era constituită în stat liber și independent și  Kurdistanul primea autonomie.                                                                                        

Siria și Irakul erau recunoscute independente, dar sub mandatul Franței și Marii Britanii (conform acordului Sykes-Picot), iar sultanul își păstra autoritatea în teritoriile rămase. Articolul 37 stipula păstrarea deschisă a strâmtorilor pentru navele de luptă sau comerciale atât pe timp de pace, cât și pe timp de război. O comisie internațională avea dreptul de a controla strâmtorile;armata otomana era redusa la 50.000 de soldati, iar fortificațiile trebuiau distruse.        

Prin aceste tratate cunoscute sub denumirea de „Sistemul de la Versailles” puterile învingatoare consfințeau noul echilibru mondial și general, dar și sud-est european. E de menționat că tratatele din 1919-1923 au ținut cont de principiul naționalitaților atât cât a fost necesar. Deși nu toate statele din regiune și-au desăvârșit organizarea național-teritorială, nemulțumiriele au fost în mare parte aplanate prin instalarea noului regim de puteri.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

Albert Pingaud, ‘’Histoire diplomatique de la France pendant la Grande Guerre. tome II. Les alliances et les intervetions’’, Lutetia, Paris, 1938;

Larcher Maurice, ’’La Grande Guerre dans les Balkans. Direction de la guerre’’, Payot, Paris, 1929;

Pierre Renonvin, ‘’La crize europeennee et la Grande Guerre (1904-1918)’’, Felix Alcan, Paris, 1939;

Andre Fonatine, ’’Istoria războiului rece’’, vol. II, București, 1992;

Zorin Zamfir, Jean Banciu, ‘’Primul război mondial’’, Editura Didactică și Pedagogiă, București, 1995;

Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mmircea Iosa, Ion M.Oprea, Paul Oprescu, ‘’România în  Primul Război Mondial’’, Editura Militară, București, 1979;

a se vedea pe larg ‚’’Actele tratului de pace de la București, 7 mai 1918’’București 1918;

‘’Memoriile generalului Ludendorff’’, Editura Răspândirea Culturii, vol. II, București, 1920;

Memerix, ’’Le commandament unique, Sarrail er les armees d’Orient’’, Ollendorf, Paris 1920;

Jean Paul-Garnier, ‘’Le fin de l’Empire Ottoman. Du Sultan Rouge a Mustafa Kemel’’, Plon, Paris, 1973;

Edward Driault, Michel L’Hertier, ‘’Historie diplomatique de la Gece de 1821 a nos jours. La Grece et la Grande Guerre. De la Revolution turque au Traite de Lausanne (1908-1923)’’, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1926<

Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, ‘’Afirmarea statelor nașionale independente și unitare din Centrul și Sudul Europei (1821-1923)’’, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979;

a se vedea pe larg textul actului ‘’Anului 1918 la români’’, Editura Științifică și Enciclopedică, vol.II, București, 1983;

Mircea N. Popa, Lucia Popa, Alina Aldescu, ‘’Primul Război Mondial. Texte și documente’’, Editura Universității Bucurelti, 1981;

Jean Baptiste Duroselle, ‘’ L’Europe de 1815 a nos jours. Vie politique et les relations internationales’’, Presses Universitaire de France, Paris, 1964;

a se vedea textul ‘’Tratat de Pace între Puterile Aliate și asociate și Ungaria. Protocol și declarația din 4 iunie 1920, București, 1920.