Autor 12487 vizualizări


Era 1917 și era poate cea mai grea dintre vremuri – Bucureștiul era sub ocupație germană, iar capitala cu întreaga populație din sudul țării se mutase la Iași. Sărăcia, boala și iarna grea se abătuseră asupra României aflată în exil. Familia Regală încerca să țină piept vremii și vremurilor. 1917 și Marele Război era în plină desfășurare, iar primăvara nu aducea românilor nicio speranță. De fapt, primăvara nici nu venea – era martie, iar zăpada încă îngreuna soarta oamenilor. Între drumuri la spitale, întâlniri cu înalți oficiali și redactarea corespondenței, Regina Maria își făcea timp să scrie și în jurnalul ei – despre probleme, îngrijorări, dar mai ales despre doruri.

”Marți 7/20 martie

La trezire, vremea era superbă, însorită; e baba mea, sper să fie semn bun. La prânz au venit St. Aulaire și Nadeja cu fiica ei Maria, pe care le invitasem anume la o masă copioasă, fiindcă mâncarea lor a început să se împuțineze. […] Spitalul începea să meargă mulțumitor. Ne-am petrecut toată după-amiaza trecând de la un bolnav de tifos la altul și văzând, ca de obicei, o cantitate insuportabilă de nefericire și suferință – dar o suferință incredibil de răbdătoare. A fost prima zi de primăvară. Câțiva copii chiar mi-au adus un buchețel de viorele, dar drumurile sunt într-o stare de nedescris”.

”Sâmbătă, 11/24 martie

Spre marea mea deznădejde, când m-am trezit am văzut pământul și copacii acoperiți de un strat gros de zăpadă! Nu e tocmai frig, dar ninge abundent. Dezgustător! Și deja suntem în 24 martie. M-am dus la Sf. Spiridon să vizitez câteva biete infirmiere care s-au îmbolnăvit de tifos exantematic; le-am dus niște portocale și vin, pe care îl cer insistent cei care au început să se simtă mai bine”.


”Duminică, 12/25 martie

Zi rece, mohorâtăm neprietenoasă, tristă. Atmosfera nu e deloc primăveratică, îți simți inima mai grea pe o astfel de vreme cenușie. Dar pentru mine, de obicei, 25 martie era tocmai adevăratul început al primăverii.

Cum mai călăream pe vremea asta! Plimăbări călare lungi și fericite, care mă făceau să simt că am lăsat iarna în urmă. Îmi amintesc senzația delicioasă de libertate, când plecam în zori pe un cal bunși odihnit, cu cerul albastru deasupra, cu întinderi pustii și largi în jur, când lumea parcă era a mea. Uneori călăream până foarte departe, la o pădurice plină de brândușe galbene […]

M-am culcat imediat după cină, îngrijorată, tristă și deznădăjduită”.

”Luni, 13/26 martie

Vreme frumoasă. Primăvara revine, dar odată cu ea îmi crește în inimă un dor cumplit de tot ce am pierdut. Iarna ne-a apăsat atât de greu, încât ne-am înăbușit dorințele și regretele. Dar suflarea primăverii ne face să ne gândim cu mai multă înflăcărare la locurile pe care le iubeam, la chipurile care făceau parte din viața noastră…

Am plantat atâtea flori anul trecut – făceam economii, fiindcă erau atâția oameni nevoiași, așa că n-am cumpărat nimic, dar am început să amenajăm grădinile. Pentru cine au să înflorească anul acesta? Sau poate în ura lor, îndreptată îndeosebi spre mine, dușmanii ne-au smuls chiar și plantele. […]

Da, e primăvară, dar suntem în exil și se prea poate să ne aștepte vremuri și mai grele”.