1415, Agincourt: dramele din spatele frontului png

1415, Agincourt: dramele din spatele frontului

📁 Istorie Medievală Universală
Autor: Andreea Lupşor

Poetul francez Alain Chartier (c.1385-1430) a trăit într-o perioadă marcată de război și profunde diviziuni politice în interiorul țării sale. Loialitatea sa față de Franța a inspirat multe din operele sale când, confruntată cu înfrângerea în fața englezilor, care invadaseră și ocupaseră mare parte din nordul Franței, Franța se afla în fața unei crize de autoritate și direcție.

Chartier, printr-o serie de opere politice, propunea o soluție la aceste probleme. Mesajul pe care îl oferea el era practic un apel la loialitate și respect față de coroană, aceasta fiind singura care reprezenta unitatea țării. Chartier era un patriot;născut la Bayeux, a luat partea familiei de Valois în problemele politico-militare din primele decenii ale secolului al XV-lea, ocupând funcția de secretar al regelui Carol al VII-lea. A fost trimis în mai multe misiuni diplomatice în numele regelui, inclusiv una în Scoția. Sprijint de Chartier și cei care gândeau la fel ca el, regele spera că va putea să-și atragă sprijinul populației pentru cauza națională înainte de a încerca expulzarea inamicului din interiorul regatului.

Le Livre des quatre dames

Însă nu toate operele lui Chartier – fie ele în versuri sau în proză, scrise în franceză și în latină – erau dedicate unui mesaj politic. Alegoriile și poemele sale de dragoste erau puse în contextul timpurilor tulbure și au devenit foarte populare în rândul curtenilor. Deși unul din cele mai lungi poeme ale sale, alegoria de dragoste intitulată Le livre des quatre dames(scrisă probabil în 1416-1417), poartă un anume mesaj politic, el atrage atenția istoricilor mai degrabă datorită faptului că pune problema tragediilor umane individuale cauzate de război. Chartier prezintă experiențele a patru femei după înfrângerea francezilor la Agincourt din 25 octombrie 1415. Poezia are ca temă dragostea și onoarea și ne vorbește despre sentimentele femeilor lăsate în urmă să aștepte și să sufere acasă în vremuri de război.

Chartier nu era reticent în a-și exprima neliniștile cu privire la efectele războiului asupra societății contemporane. În Le Livre des quatre dames, el descrie cum plecarea la război a schimbat viețile a patru bărbați. În plus, autorul se oprește și asupra modului în care destinele soțiilor lor au fost influențate de conflict. Chartier încearcă să vadă reacțiile emoționale ale unui grup de femei fără nume ce le reprezintă de fapt pe toate femeile din Franța, prinse în mijlocul evenimentelor și lăsate să sufere de pe urma violențelor și separării de cei iubiți. Poemul descrie agonia acestor femei în urma bătăliei care i-a lăsat pe francezi socați și nesiguri cu privire la modul în care vor face față viitorului sumbru.

Subiectul poemului e, teoretic, unul simplu. Aflat la o plimbare într-o frumoasă dimineață de primăvară – un cadru idilic în care domină pacea și optimismul, poetul întâlnește patru doamne frumos îmbrăcate. El descoperă însă că ceva tulburător le afectează. Urmând tradiția poetică de la curte a unei dezbateri centrate în jurul temei dragostei (în acest caz, care dintre ele suferă mai mult?), fiecare dintre cele patru dame deplânge efectul pe care recentele înfrângeri ale francezilor le-au avut asupra lor.

Poveștile celor patru doamne

Prima doamnă povestește despre moartea soțului ei. Dacă până atunci cei doi fuseseră atât de uniți încât parcă erau o singură persoană, după moartea lui ea a rămas singură. Însă femeia e consolată de gândul că soțul ei murise onorabil, luptând curajos pentru apărarea țării sale. Astfel, prin moarte, reputația lui era asigurată. Dar femeia spune că pierderea ei e mai mare decât cele ale celorlalte. Ea nu poate scăpa de dureroasa realizare a faptului că soțul ei, cavalerul ei, nu mai e. De ce, se întreabă ea, nu a putut fi capturat și lăsat în viață? Instinctul îi spune să-și ia viața, dar ea își dă seama că acest gest ar fi greșit. Poate Dumnezeu o va lua în curând și va putea fi înmormântată lângă soțul ei, alături de care va trăi în Paradis. Între timp, ea își aduce aminte de soț ca fiind un om onorabil căruia, spre deosebire de alții, nu-i fusese teamă să ia o poziție fermă împotriva inamicilor țării.

A doua damă povestește că soțul ei a fost luat prizonier de englezi. Ea crede că acesta e în viață, dar că a fost dus în Anglia. Marea îi desparte și ea nu are nicio veste despre soarta lui. Deși e dispusă să-și consoleze prietena care-și pierduse soțul, această doamnă vrea ca cineva să-i recunoască și ei durerea. Deși soțul ei era în viață, dar în captivitate, ea e neliniștită din cauza despărțirii, îl vrea înapoi căci, spune ea, două inimi nu pot sta despărțite. Ce poate face ea în absența soțului ei, cel mai galant și curtenitor dintre toți francezii? Femeia povestește că a plâns enorm de mult și că nu a mai dansat de un an, toate astea pentru că nu mai știa nimic de el – oare mai era în viață?! Oare doamnele din Anglia ar putea afla ceva pentru ea? Între timp, nu trebuie să-și piardă speranța, și se consolează cu ideea că soțul ei câștigase respectul societății.

E rândul celei de-a treia doamne. Durerea sa, spune ea, e mai mare decât a celorlalte două femei, pentru că ea nu știe dacă iubitul ei e mort, capturat sau luat prizonier pentru răscumpărare;el e ”dispărut”. Efectul acestei incertitudini e devastator. Șocată, copleșită de frică și îndoieli, ea oscilează între speranță și disperare, neștiind dacă e soția unui prizonier (și dacă da, când îl va vedea din nou?) sau văduva unui om ce trebuie onorat pentru că s-a sacrificat pentru Franța? Mintea ei e copleșită de atâtea îndoieli, însă femeia nu vrea să renunțe la speranțe.

A patra doamnă nu suferă din cauza unor asemenea incertitudini:omul pe care-l iubea o dezamăgise cumplit. În ziua bătăliei, el se numărase printre cei care fugiseră de teamă, abandonându-și tovarășii de luptă în fața inamicului. Cuvintele lui Chartier ne arată disprețul profund pe care autorul îl are față de aceste acte de lașitate. Nu doar cei care fugeau din fața dușmanului erau dezonorați, ci și soțiile lor, căci efectul acestui gest se răspândește în familie și descendenții vor avea de suferit la un moment dat de pe urma acțiunilor tatălui. În timp ce alte femei se pot simți mândre de modul în care soții lor au luptat, această nefericită doamnă nu poate decât să-și exprime rușinea. Rănită atât moral, cât și emoțional, ea e nervoasă pe ea însăși pentru că ajunsese să iubească un bărbat a cărui lașitate contribuise la moartea atâtor francezi. Într-adevăr, el era în viață;dar la ce servește o viață dezonorată? Ar fi fost mai bine dacă soțul i-ar fi murit;moartea în numele regelui lasă ceva în urmă, dar onoarea odată pierdută nu poate fi recuperată. Întreaga familie purta acum pecetea dezonoarei din cauza sa.

Despre onoare, loialitate și suferință

800px Schlacht von Azincourt jpg jpeg

Forma și conținutul poemului urmează tradiționala discuție asupra virtuților cavalerești și morale ale Evului Mediu, între care onoarea ocupă un loc special. Însă poemul lui Chartier nu e doar o simplă expresie a acestor virtuți;e prima dintre operele sale în care discută reacția societății franceze la amenințarea reprezentantă de armata lui Henry al V-lea și riscurile războiului asupra societății. Trei bărbați și-au apărat țara cu onoare și curaj;cel de-al patrulea a eșuat în mod rușinos. Chartier îi acuză indierct pe cei care, din teamă, își abandonează responsabilitățile și loialitatea față de rege și față de comunitate. Acest gen de trădare, sugerează Chartier, a stat la baza înfrângerii suferite în fața englezilor.

Dar poemul este de asemenea și un poem despre tragediile individuale;versurile explorează sentimentele celor patru femei șocate și îndurerate din cauza unei singure zile. Odată ce soția dezertorului și-a spus povestea, ea ascultă reacțiile prietenelor sale;cele patru femei concurează practic pentru simpatia celorlalte. Urmând tradițiile genului literar, fiecare argumentează că bătălia i-a adus mai multă durere ei decât celorlalte. Soția celui dispărut îi amintește văduvei că se poate consola știind că va putea să-și caute, la un moment dat, un alt bărbat, posibilitate pe care ea și soția celui luat prizonier nu o au.

Tema trădării și a păstrării credinței în vremuri dificile dictează reacțiile celor patru femei la aflarea veștii că cei iubiți au fost uciși, luați prizonieri sau au dispărut. Ele trebuie să rămână fidele unor bărbați a căror soartă este necunoscută sau incertă, femeile devenind – temporar – văduve, neavând dreptul să se recăsătorească. La momentul respectiv, Biserica le pedepsea pe acele femei care se căsătoreau fără a fi sigure că soții lor erau într-adevăr morți. Însă prima femeie, cea rămasă văduvă, spune că soțul ei era atât de nobil încât nu crede că va mai găsi pe cineva ca el. Ea le amintește prietenelor sale că una dintre ele încă are un soț (dezertorul), iar celelalte două pot trăi cu speranța unei eventuale reuniuni. În schimb, poziția ei e mult mai tragică:nu există nicio închisoare mai rea decât moartea.

În speranța câștigării simpatiei, soția prizonierului spune că ea e cea mai nefericită dintre toate. În ce constă viitorul ei? Ea spune că va rămâne fidelă soțului ei pentru a arăta că femeile pot fi la fel de loiale ca și bărbații și că sentimentele lor nu se schimbă cu atâta ușurință precum cred aceștia. În schimb, soția dezertorului declară că din moment ce durerea ei e una de ordin moral, e mai puternică decât durerile emoționale sau fizice simțite de acele femei ale căror soți (morți sau nu) au luptat onorabil pentru țară. Soțul ei nu-și trădase doar țara și regele;o trădase și pe ea. De aceea, iubirea ei pentru el este moartă. De aceea, tragedia sa e mai mare decât a celorlalte doamne.

Mesajul lui Chartier este că toți bărbații trebuie să lupte onorabil, chiar și cu prețul vieții;dar oare el sugeerază că femeile ar trebui să fie pregătite pentru sacrificii și mai mari? Acestea iau diferite forme. Pentru doamna a cărui soț murise, vorbim de sacrificiul durerii și singurătății. Pentru soția prizonierului și cea a bărbatului dispărut, de incertitudine și disperare. Cea de-a patra doamnă știe însă exact în ce poziție se află:fusese păcălită în a-și iubi soțul care se dovedise a nu fi omul onorabil pe care ea îl credea. El își merita rușinea;dar era drept ca și ea să sufere din cauza dezonoarei?

Poemul lui Chartier aduce aminte cititorului că femeile au avut întotdeauna de suferit din cauza plecării bărbaților la război, din cauza absenței acestora, precum și din cauza neliniștii și durerii asociate despărțirii îndelungate. Poetul surprinde dilemele și tragediile umane din mai multe perspective. Chartier nu prezintă doar drama războiului prin ochii soldaților, ci și latura ascunsă a acestuia, cea departe de câmpul de luptă:neliniștile profunde resimțite de femeile lăsate în urmă. Până la sfârșitul poemului, Chartier nu lasă de înțeles care dintre cele patru femei era, din perspectiva lui, cea mai nefericită, spunând că ar fi drept ca o femeie, și nu un bărbat, să poată judeca această problemă.

Sursa: www.historytoday.com