Autor 7806 vizualizări


Pentru a avea un tablou cât mai complet al activității Reginei Maria de-a lungul întregului an 1917, cel mai greu al războiului, am ales să înfățișăm, pe scurt, aceeași zi din lună prin prisma însemnărilor reginei din Jurnal, însemnări care, evident, sunt confirmate și de alte izvoare documentare. Am ales, complet întâmplător, ziua de 15 a fiecărei luni [stil vechi] – chiar mijlocul acestei perioade calendaristice care, însumate, formează un an.

Astfel, pe 15 ianuarie, Regina Maria vizitează spitalele din Roman – unul, unde lucrau doctori englezi, al doilea, unde pacienții erau îngrijiți de medici francezi, și, la sfârșit, un spital rusesc. Remarcă buna organizare a spitalului deservit de britanici, dar și lentoarea transportului răniților între front și spital, încetineală imputabilă, evident, trenurilor care mergeau foarte greu, deși distanțele erau mici. Seara se întâlnește cu Regele Ferdinand la Onești, unde cinează împreună, gândindu-se la prințul Carol care se afla, alături de premierul Brătianu, în vizită în Rusia.

Pe 15 februarie, regina se ridică pentru prima dată din pat, după ce o gripă rebelă o țintuise două săptămâni la orizontală. Dimineața îl primește în audiență pe noul primar al Iașiului, doctorul Nicolae Racoviță, care i se plânge că din cauza refugiaților populația orașului s-a înzecit, că nu mai există hrană și că apar noi și noi focare de epidemii.

„Pe lângă toate celelalte, am avut două luni de iarnă aprigă cum nu-și mai amintește nimeni să fi văzut în țara aceasta, de ani de zile… aprovizionarea a devenit aproape imposibilă, s-au înscăunat frigul, foamea, nenorocirea, a devenit aproape imposibil să ajungi dintr-un loc în altul, iar în vremuri mai fericite oamenii noștri nu s-au mai întâlnit cu obligația severă de a-și face datoria, așa că mulți au lăsat-o nefăcută, de aici dezordinea, necinstea, lipsa de inspecții propriu-zise, lipsa de supraveghere continuă”.

În fața acestei catastrofe umanitare, soluția primarului e să-i ceară reginei „întregul concurs”. Soluția fostei prințese de Edinburgh, ajunsă regina României este însă alta:

„Românii întotdeauna își închipuie că, în ultima clipă, va interveni Dumnezeu, sau soarta, sau norocul ca să-i salveze! Dar motto-ul meu e: ajutăte singur și te va ajuta și Dumnezeu! Tot încerc să-l împărtășesc și celorlalți, dar fără prea mare succes până acum”.

O lună mai târziu, pe 15 martie, disperarea reginei e și mai mare, amplificată de vizita pe care o face de dimineață la gara din Iași, unde erau triați răniții aduși de pe front: „nu mi-a fost dat să văd priveliște mai oribilă și mai zguduitoare”. Face ce poate: „dând de băut celor care mai erau în stare să bea; unii nu mai erau în stare de nimic, în afară de moarte”. La prânz are o discuție destul de contondentă cu Ferdinand, pe care încearcă să-l convingă că: „trebuie luate frâiele în mâini”. Dar tot Maria trage concluzia amară: „…nu cred că am obținut mare lucru. Nu pot să fac imposibilul și fiecare dă vina pe altul, până mă ia amețeala”. După-amiază inspectează, împreună cu fiica ei, Mignon, lucrările de amenajare ale adăpostului pentru răniți din Galata, împarte mâncare și ceai. Seara și-o petrece cu Barbu Ştirbey, cu care comentează veștile extrem de îngrijorătoare din Rusia, unde țarul Nicolae al II-lea abdicase, în urmă cu 12 zile.

Sâmbătă, 15 aprilie 1917, Regina Maria se trezește cu dureri îngrozitoare de spate, care o fac să declare că: „dacă mi- ar cădea coroana pe jos, nu m-aș apleca să o ridic”. Totuși, se duce la spital să-l viziteze pe generalul Radu Rosetti, căruia îi oferă un buchet de lăcrămioare. După-amiază îl primește în audiență pe Vintilă Brătianu, ministrul Materialelor de război, apoi pe fratele acestuia, Ionel Brătianu, care urma să plece, în Rusia, într-o călătorie. Seara e bucuroasă că primește vești de la buna ei prietenă, dansatoarea și coregrafa americană Loie Fuller, care o anunță că începe să-i trimită ajutoare din Statele Unite. Sfârșitul zilei o prinde la fel de pesimistă ca și începutul ei:

„De ce trebuie să mă trădeze propriul corp în asemenea clipe”.

O lună mai târziu, 15 mai 1917, Regina Maria se simte mai bine, așa încât face o vizită bolnavilor de la Sfântul Spiridon, unde lucra și doamna ei de onoare, Irina Procopiu. Ia prânzul cu Barbu Ştirbey, iar seara prezidează cina dată de rege în onoarea lui Albert Thomas, lider socialist și ministrul Armamentului în guvernul francez. Nonconformistul om de stânga, ajuns ministru, o fascinează pe Regina Maria, care, în câteva tușe, îi face un portret remarcabil: „E un omuleț gras și tare comic, rotund cu totul, cu părul vâlvoi, de culoarea cafelei cu lapte, care se termina cu doi cârlionți imposibili... toți ceilalți erau, firește, în ținută de seară, dar el purta o haină ponosită, tablou discordant și încântător într-o casă de Rege”. Oricum ar fi fost, Albert Thomas se va dovedi, de-a lungul timpului, un mare prieten al României.

15 iunie 1917. Dimineață, vizită la spitalul doctorului Devaux, decorarea unui ofițer britanic, apoi discuții cu doamna Nevruz Khan, care dorea ca, pe banii ei, să construiască un adăpost și o școală pentru orfani la Hănțești. Apoi, discuții cu Eliza Suțu, care luase conducerea unei tabere de convalescenți. Vizită la spitalul din Ruginoasa, dar și la mormântul lui Cuza, aflat în biserica din localitate. În aceeași zi se duce să viziteze și spitalul din Pașcani, dar și un sanatoriu pentru convalescenți. Ca și când nu ar fi fost de-ajuns, vizitează și un spital rusesc, mănâncă, în grabă, la primar, și ajunge noaptea, târziu, acasă, „undeva, între miezul nopții și unu”.

15 iulie 1917. Bucurie mare pentru regină, deoarece se întorc de la spitalul din Ghidigeni, unde lucraseră ca infirmiere, două dintre fetele ei, Mignon și Ileana. Primește vești unde se desfășoară „lupte crâncene”. Discuții cu Barbu Ştirbey despre mersul evenimentelor pe Frontul de Vest, unde se duc „bătălii formidabile, în Flandra și Champagne”, prilej pentru Maria să devină reflexivă:

„Cum poate îndura omenirea așa ceva? Trăim vremuri oribile, oribile. Şi totuși trebuie trăite și, pe lângă orori, au dat naștere și multor virtuți minunate”.

Se întâlnește cu aceeași doamnă Nevruz, ca să vadă cum merge proiectul școlii pentru orfani, apoi seara o plimbare cu fiul ei, Carol, în Rolls- Royce-ul acestuia.

Chiar în seara precedentă regina se întâlnise, din întâmplare, în gara din Bacău, cu Ionel Brătianu, care venise săși vadă fiul ce lupta și el pe front. Este vorba de Gheorghe Brătianu (1898-1953), ilustrul istoric de mai târziu, asasinat de comuniști în temnița de la Sighet. În acele vremuri grele pentru țară, oamenii politici nu-și protejau odraslele, ținându- le acasă, ci le trimiteau în prima linie a frontului, ca să existe o concordanță perfectă între faptele părintelui și cele ale fiului. Nu altfel procedase P.P. Carp, adversar al intrării României în război de partea Antantei, căruia îi fusese ucis unul dintre fii chiar în primele zile de război.


În anii războiului, regina a fost neobosită, sufletul activităţii de salvare. „Vreau să ajut şi să salvez cât voi putea”, pare să fi fost deviza ei. Iat-o la Oneşti, în 1917, alături de (printre altele) Sybille Chrissoveloni (dreapta, plan apropiat)

Dimineața zilei de 15 august Regina Maria și-o dedică discuțiilor militare cu Ferdinand și prințul Carol, apărând cauza generalului Averescu, pe care regele, ca și Brătianu, de altfel, îl bănuiau de ambiții politice ascunse. Averescu își înmânase demisia în alb Reginei Maria, autorizând-o să facă uz de ea dacă regele vrea să-l îndepărteze. „Simte că e tratat nedrept și că nu i se dă nicio șansă”, notează, cu amărăciune regina, starea prin care trecea învingătorul de la Mărăști. Nu vor trece nici cinci luni de zile și Maria își va schimba părerea radical în legătură cu Averescu. Deocamdată însă reușește să amâne o decizie a regelui în ceea ce îl privește pe general. Restul zilei e vizitată de către Maruca Cantacuzino, apoi de Barbu Ştirbey și, în sfârșit, de un parlamentar englez, Locker-Lampson, venit să-i ofere o sabie de onoare din partea diviziei lui de blindate. Ileană pleacă la țară, la Deleni, iar Barbu vine seara la ceai.

15 septembrie 1917. Regina se află la Deleni, dimineața scrie un articol pentru presa americană, la prânz vizitează, împreună cu prințesa Ileana, familia Carp, alta decât cea a omului politic. Apoi, vizite la două spitale din Hârlău, întoarcerea la Iași și discuția zilnică cu Barbu Ştirbey, pe marginea ultimelor evenimente.

15 octombrie 1917. Zi proastă pentru Regina Maria. Amintirea dureroasă a anului care trecuse de la boala și moartea lui Mircea este amplificată de vestea dezastrului de la Caporetto, suferit de armata italiană în confruntarea cu trupele germano-austro-ungare. Chiar și astăzi termenul de „caporetto”, devenit substantiv comun, este sinonim cu un dezastru militar absolut.

15 noiembrie 1917. O zi obișnuită, fără chestiuni notabile, dar nu trebuie uitat că evenimentele din Rusia, unde bolșevicii puseseră mâna pe putere, îngrijorau mult factorii de răspundere români. Pe 3 noiembrie, Regina Maria notase extrem de preocupată în Jurnalul ei:

„Cred că situația noastră e de-a dreptul cumplită. Rușii sunt pe cale să se hotărască să încheie pace, ceea ce ne-ar obliga și pe noi la același lucru, iar dacă refuzăm, familia regală și guvernul vor fi luați prizonieri. Recunosc că e o perspectivă înfiorătoare și totuși, agățându- mă de propria convingere, cred că nu se va ajunge acolo! Recunosc că nu am niciun motiv să trag nădejde în continuare, dar sper și am să sper până la sfârșit”.

Într-adevăr, Lenin, de cum preluase puterea, anunțase intenția noului regim de a încheia pace cu Puterile Centrale. Situația României devenea disperată atât din cauza frontului, unde unitățile românești erau intercalate cu cele rusești, cât și din cauza poziției Moldovei, prinsă între Austro-Ungaria, Rusia și teritoriile românești deja ocupate de Puterile Centrale (Oltenia, Muntenia, Dobrogea). Situația va evolua însă mult mai rău decât prevedea chiar și Regina Maria. Armata rusă, bolșevizată, e cuprinsă de haos, comandantul-șef, generalul Duhonin, este asasinat pe peronul gării din Moghilev. Chiar și pe frontul românesc, generalul Ivanov, comandantul armatei a IX-a, este asasinat de propriii soldați deoarece dorea să continue războiul. Comandantul suprem al trupelor ruse de pe frontul românesc, generalul Şcerbacev, este nevoit, sub presiunea Sovietelor, dar și a propriilor soldați să încheie armistițiul cu germanii. Armistițiul germano-rus a fost semnat pe 5 decembrie 1917, la Brest-Litovsk.

Prin acest armistițiu, frontul român din Moldova rămânea în mare parte descoperit, consecința imediată fiind iminenta invazie a inamicului și capitularea armatei române. Singura soluție rezonabilă, deși s-a propus și rezistența până la ultimul om în așa-numitul „triunghi al morții” (perimetrul Iași-Vaslui-Bârlad, cu flancurile sprijinite pe Prut), soluție susținută ferm de Regina Maria, a fost considerată încheierea unui armistițiu între România și Puterile Centrale, la Focșani, în data de 9 decembrie 1917. Înainte de a-și trimite delegații, în frunte cu generalul Alexandru Lupescu, să semneze armistițiul, Ionel Brătianu a adresat un memoriu guvernelor de la Paris, Londra, Roma și Washington, prin care le explica că ieșirea Rusiei din război a pus armata română în imposibilitatea de a acoperi toate sectoarele frontului, așa încât neîncheierea unui armistițiu însemna practic ocuparea Moldovei și dispariția statului român. În plus, adăuga Brătianu, noul regim de la Petrograd întrerupsese furnizările de armament și muniții pentru trupele române. În încheierea memoriului Brătianu adăuga însă că semnarea armistițiului nu va duce la o modificare a intențiilor României și a raporturilor cu Aliații, țara noastră rezervându- și dreptul de a reintra în luptă atunci când condițiile externe i-o vor permite.


Regina Maria şi Regele Ferdinand decorează soldaţii care s-au distins în luptele din vara anului 1917, pe frontul din Moldova

Dar România a mai trebuit să treacă printr-o încercare îngrozitoare, în aceeași dată de 9 decembrie 1917. Militarii ruși aflați la Iași, deja bolșevizați, se aflau sub influența unor agitatori trimiși de Lenin, care își propuneau să-l asasineze pe rege, să ia guvernul prizonier și să instaureze un regim bolșevic. Omul trimis de Lenin pentru această misiune era un sadic, pe nume Rosal, care, în urmă cu câteva luni, se făcuse remarcat prin faptul că îi aruncase de vii pe ofițerii țariști în cazanele vaselor ce formau flota Mării Baltice, faptă ce-i adusese supranumele, deloc onorabil, de „călăul din Kronstadt”. Brătianu nu a ezitat și, cu orice risc, a dat ordin armatei române să lichideze acest focar atât de primejdios.

În chiar dimineața zilei de 9 decembrie, trupele române au trecut la acțiune și, până la urmă, prin determinare, dar și prin superioritatea numerică și tehnică, au reușit să-i intimideze pe bolșevicii aflați la Socola, să-i dezarmeze și să-i arunce peste Prut, fără a trage un singur foc de armă. țara, Regele și Dinastia erau pentru moment salvate de primejdia comunistă. Pentru Maria însă armistițiul de la Focșani a reprezentat un șoc teribil, deoarece se părea că toate sacrificiile din ultimele 15 luni fuseseră zadarnice. Așadar, este lesne de înțeles starea în care se afla pe 15 decembrie a anului 1917:

„Uneori am dorința lașă să mă întind pe jos și să mor, să nu mai aud, să nu mai simt, să nu mai gândesc. Şi Nando a fost teribil de abătut spre seară, așa că m-a făcut și pe mine să mă simt tare nefericită. M-am culcat cu inima grea”.

Acest articol a fost publicat în numărul 23 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum
""