101 de ani de la izbucnirea Primului Război Balcanic
Se împlinesc anul acesta 101 de ani de la izbucnirea Primului Război Balcanic, prin care Liga Balcanică obține ultimele teritorii europene stăpânite de imperiul otoman. Nici un an mai târziu, în urma neînțelegilor dintre Aliații din 1912 izbucnește cel de-al Doilea Război Balcanic. Împreună, cele două conflicte vor avea repercusiuni importante asupra evoluției Europei.
Pe 18 octombrie 1912, Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru atacau Imperiul Otoman pentru a-l deposeda de teritoriile pe care acesta le mai stăpânea pe continentul european. Miza principală era Macedonia. La începutul conflictului, liderii europeni nu credeau în victoria statelor balcanice, cu atât mai mult cu cât aceasta ar fi dus în mod inevitabil la mărirea Serbiei, fapt ce ar fi fost greu de tolerat de către Austro-Ungaria. Însă s-a dovedit curând că previziunile lor au fost greșite. Armata otomană a fost depășită numeric și nu a beneficiat de un comandant bun. În plus, turcii și-au supraestimat capacitatea de a lupta împotriva Ligii balcanice și au subestimat motivația acesteia și forța sentimentului național din cele patru țări. Serbii și grecii au obținut rapid victorii importante, însă bulgarii au fost cei care s-au remarcat cu adevărat pe câmpul de luptă. Primul armistițiu a fost semnat la 3 decembrie 1913;acesta a fost însă denunțat de Junii Turci o lună mai târziu, iar războiul continuă până în primăvara anului următor. Turcii acceptă un nou armistițiu, la 17 aprilie 1913, care va sta la baza negocierilor pentru pace de la Londra. Imperiul Otoman ceda astfel toate teritoriile sale europene celor patru state victorioase.
Deși câștigă războiul, statele balcanice încep în curând să se certe pe teritoriile obținute. Bulgaria, care avusese rolul militar decisiv, credea că are dreptul la o parte mai mare din Macedonia decât Serbia. Bulgarii erau încurajați și de faptul că ministrul de externe al Austro-Ungariei, Berchtold, le-a sprijinit cererile din moment ce prefera o Bulgarie Mare unei Serbii Mari, în condițiile în care, după ce ocupaseră (în 1878) și anexaseră (în 1908) Bosnia-Herțegovina, austriecii se temeau de ambițiile sârbilor.
Tensiunile dintre foștii aliați cresc până în momentul în care Bulgaria atacă Serbia, la 25 iunie 1913. Era începutul celui de-al Doilea Război Balcanic, care avea să dureze mult mai puțin decât primul, și asta datorită intervenției armatei române în Bulgaria. În timp ce armata română a înaintat până la Sofia fără a întâmpina orice fel de rezistență, turcii au profitat de slăbiciunea Bulgariei pentru a intra din nou în război pentru recuperarea Adrianopolului. S-a ajuns foarte repede la masa negocierilor datorită promptitudinii cu care România s-a impus ca mediator (principalul interes la București era ca niciun stat balcanic să nu devină prea puternic pe seama vecinilor săi). Tratatul de la București e semnat la 10 august 1913:Macedonia e împărțită între Serbia (Macedonia interioară) și Grecia (Macedonia maritimă, cu orașul Salonic). Bulgaria nu păstrează decât Tracia Occidentală – ceea ce-i oferă ieșire la Mediterana și cedează României Cadrilaterul, iar Turciei Tracia Orientală și Adrianopolul.
Atât Turcia, cât și Bulgaria ies foarte nemulțumite din aceste conflicte. Prima pentru că a pierdut aproape toate teritoriile din Balcani, reduse la o mică regiune în jurul Istanbulului, cealaltă pentru că se considera cu totul neîndreptățită de împărțirile teritoriale.
Marile Puteri europene au privit destul de sceptic conflictele din Balcani. Mai întâi, nu au crezut că țările balcanice pot obține ceva de la Imperiul Otoman, apoi și-au dat seama că tensiunile din Balcani pot reprezenta un adevărat pericol pentru soarta continentului (și au avut dreptate!). Franța, Germania și Regatul Unit au început să acorde atenție acestei regiuni – considerate a fi un adevărat „butoi cu pulbere”, dar nu erau încă gata să se implice în mod activ, de teamă să nu se ajungă la un conflict european.
Rusia și Austro-Ungaria erau cele două state direct interesate de ceea ce se întâmpla în Balcani. Rusia, pentru că se considera a fi protectorul natural al tuturor slavilor (implicit, și al sârbilor), dar mai ales pentru că nu renunțase niciodată la ambiția de a controla Strâmtorile. Apoi, după înfrângerea suferită în fața Japoniei în 1905, Imperiul Rus s-a reorientat (după ce se concentrase pe Extremul Orient) către Balcani. Sub egida Rusiei s-a constituit de fapt Liga Balcanică în 1912. Să mai adăugăm și că Rusia, care din 1913 păstrează relații bune cu Serbia și Grecia, era aliata Franței. Cât despre Austro-Ungaria, aliata Germaniei, după ce anexase Bosnia-Herțegovina în 1908, ea privea cu suspiciune ambițiile Serbiei și s-a apropiat de o Bulgarie extrem de frustrată de rezultatele celor două războaie.
La acel moment, nu era greu să-ți dai seama că o situație periculoasă pentru pacea europeană apăruse în Balcani. Dar nu era prima astfel de situație apărută în ultima vreme – spre exemplu, anexarea Bosniei-Herțegovinei din 1908 îi nemulțumise foarte mult pe ruși, dar situația nu a ajuns atât de departe încât să izbucnească un război. În plus, de fiecare dată negocierile inițiate de una din Marile Puteri au prevenit escaladarea conflictelor.
În vara lui 1912, Raymond Poincaré, premier și Ministru al Afacerilor Externe în Franța, a aflat de alianța celor patru state balcanice împotriva Imperiului Otoman și și-a dat seama că nu era vorba de o alianță defensivă, ci de una ofensivă. Era, în opinia sa, „un tratat care conduce la război”. Însă Poincaré nu și-a asumat riscul de a se implica în aceste probleme în condițiile în care Rusia, aliatul Franței, sprijinea Liga Balcanică. Tocmai această pânză de alianțe și simpatii (Serbia – Rusia – Franța, Austro-Ungaria – Germania) avea să ducă doi ani mai târziu la izbucnirea Primului Război Mondial.
