Autor 7188 vizualizări


Prim-ministrul Ionel Brătianu a fost, probabil, cel mai mare negociator pe care România l-a avut. A avut în mâini soarta ţării, a condus aproape singur în vremurile tulburi ale neutralităţii. A jonglat abil cu răbdarea şi speranţele marilor puteri europene până ce a reuşit să obţină cel mai bun scor în negocierile pentru intrarea în război. A câştigat bătălia neutralităţii şi cea cu istoria:nu a lipsit din mijlocul evenimentelor.

O după-amiază foarte călduroasă de vară – iulie 1916. Ionel Brătianu, prim-ministrul României, se plimba nervos prin dormitorul soţiei. Ferestrele erau larg deschise către grădină. Constantin Diamandy, amabsadorul român în Rusia, se afla şi el în cameră, stătea liniştit. Împreună îl aşteptau pe Stanislas Poklewski-Koziel, ambasadorul rus şi împuternicitul Antantei în negocierile cu România. Brătianu se hotărâse:avea de gând să comunice că România intră în război. Când a fost anunţată sosirea rusului, premierul român, copleşit de emoţia momentului, şi-a aranjat gulerul, şi-a legat cravata şi i-a ieşit în întâmpinare. Întreaga lui înfăţişare lăsa impresia unui „om care se desparte pentru totdeauna de tot ce i-a fost scump şi se avântă în necunoscut“, reţinea ministrul I.G. Duca, în „Amintiri politice“. Se comporta omeneşte, era momentul cel mai important al carierei sale politice, pentru care lucrase neobosit în ultimii doi ani. Acum, arunca România în război. Aşteptase momentul potrivit, negociase la sânge intrarea în acţiune, întreţinuse interesul ambelor tabere, încât participarea României părea un ideal imposibil de atins atât pentru Antanta, cât şi pentru Puterile Centrale. Nu lăsase deschisă nicio crăpătură prin care să se întrezărească vreo umbră a intenţiilor sale. I se spunea Sfinxul.

Cazul Cesare Borgia

Hotărârea sa nu fusese influenţată de niciunul dintre apropiaţii săi – nici de regele Ferdinand, nici de Armată, nici de opoziţie, nici de miniştri cabinetului său. Îi aparţinea în totalitate. Fusese, totuşi, grăbită de ultimatumul transmis de puterile aliate pe 8/21 iulie:toate promisiunile făcute României se ştergeau dacă nu se angaja imediat, era scoasă din joc pentru neparticipare. Însă Brătianu se temuse. Se temuse de imprevizibilul istoriei, de marea ironie. I.G. Duca a reţinut o întâmplare anecdotică alături de Brătianu. În drumul lor de la Buftea la Bucureşti, Brătianu i-a povestit despre destinul cumplit al lui Cesare Borgia. Spunea că nu era nicidecum aventurierul pe care istoria l-a reţinut. Spunea că „era un cap politic superior“, că el concepuse unitatea Italiei sub dominaţie papală, că avea totul pregătit şi ar fi reuşit. Totul a fost pierdut dintr-un motiv pe care nu-l putea prevedea:când a murit tatăl său, Papa Alexandru al VI-lea, nu s-a aflat la Roma. Aşa că Cesare Borgia a rămas cu reputaţia ştirbită pe vecie. „M-am chinuit şi eu să prevăd totul, zi şi noapte mintea mea se munceşte ca să cugete la toate. Mai mult ca atât, cred că nu mi-a scăpat, nu uit, nimic neprevăzut. Dar cazul lui Cezar Borgia mă pune pe gânduri...“, îi mărturisea premierul lui Duca.

Invitaţiile la dans

Avea motive să se teamă premierul român. Apele erau tulburi în România. În ultimii doi ani de tergiversări, jucase cartea omului indecis în cel mai eficient şi profesionist fel cu putinţă. În faţa Antantei, preţul neutralităţii române era mare, negocierile erau dure, la sânge. În acelaşi timp, Puterile Centrale erau asigurate de neparticiparea la război, care era în favoarea lor. Pe scena publică românească, permitea antantofililor să strige cât mai tare în favoarea intrării imediate în conflict pentru obţinerea Transilvaniei – dovadă clară în faţa germanilor că era imposibil de menţinut o neutralitate prelungită –, dar nu cenzura nici efuziunile germanofililor – arătau Antantei că presiunile societăţii româneşti îl obligă la obţinerea celor mai bune condiţii pentru participarea la luptă. Realitatea era că, într-adevăr, era prins între două uşi, însă el ştia dinainte în ce direcţie vrea să meargă. Totul era un teatru necesar. El şi miniştrii săi o numeau politică de utilitarism, care se opunea categoric celei de sterp sentimentalism.

Citește continuarea aici