Autor 29225 vizualizări


Ferdinand I suferea de o timiditate aproape patologică. Era un introvertit. Aflat pe tronul României, a făcut totuşi acest mare act de curaj:a plecat capul în faţa dorinţei poporului român, a ridicat sabia împotriva ţării natale, a călcat pe testamentul politic al regelui Carol I. A fost, probabil, cel mai greu moment al vieţii sale regeşti şi s-a dovedit a fi şi cea mai fericită alegere.

28 septembrie/10 octombrie 1914. România îl primeşte pe noul său rege, Ferdinand I, succesorul lui Carol I, care a decedat cu o zi în urmă. „Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări“, a spus Ferdinand I în faţa Parlamentului, a Consiliului de miniştri, a membrilor Casei Regale şi a Mitropolitului. Emoţia depunerii jurământului l-a copleşit pe noul monarh, încât la un moment dat, pe obraji i s-au prelins lacrimi. La final, sala a izbucnit în ovaţiuni şi aplauze. Formula „bun român“, introdusă la sugestia lui Victor Antonescu, care a ajutat la scrierea discursului, alături de Ionel Brătianu şi de Barbu Ştirbey, era semnalul pe care toţi îl aşteptau, pentru un viitor luminos.

„În sală a fost un adevărat delir. Cuvântul era fericit, ridica piatra ce apăsa toate conştiinţele, asta voia să ştie ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran. După «non possumus» [n.r.-nu putem] al regelui Carol, obţinu făgăduinţa că regele Ferdinand se va supune de va fi nevoie voinţii ţării“, scrie în „Amintiri politice“ I.G. Duca, ministru al educaţiei din partea PNL în anii războiului. I.G. Duca găseşte de cuviinţă să menţioneze şi că discursul nu fusese unul strălucit, cum aveau să fie cele scrise de atunci înainte de însuşi regele Ferdinand. Era, totuşi, un început de domnie onorabil şi promiţător.

Cecul în alb al istoriei

Era pentru prima dată când românii strigau:„Regele a murit. Trăiască regele!“. Lunga domnie a lui Carol I era lăudată cum se cuvenea, însă poporul răsufla oarecum uşurat:moartea bătrânului rege însemna o descătuşare de legăturile cu Germania, cu Puterile Centrale. Mai ales într-o vreme în care încă se puteau face schimbările care să ducă România în ceea ce se spera a fi tabăra învingătorilor. Războiul mondial abia se instala în Europa, iar România hotărâse în vara lui 1914 să adopte neutralitatea expectativă. Când Ferdinand s-a urcat pe tron, frontul de vest intra în era războiului de tranşee, după victoria de la Marna, iar pe frontul oriental, Rusia ieşea învingătoare în Galiţia, dar germanii înaintau în Polonia aproape nestingheriţi. Anglia abia începea să îşi consolideze o forţă armată de uscat şi nici pe mare nu stătea prea bine:submarinele germane reuşiseră să doboare câteva cuirasate britanice în Marea Nordului. Puterile Centrale păreau să fie în avantaj.

Situaţia de pe fronturi avea ecouri şi în ţară. Partizanii războiului alături de Germania încă aveau mari speranţe, iar negocierile purtate de guvernul lui Ionel Brătianu cu Antanta erau încă în fază incipientă, mergeau greu, nu se făcuseră niciun fel de promisiuni. Totul era o pagină albă pe care trebuia să înceapă să scrie Ferdinand I.

Dilema cu sabia unui Hohenzollern

Intelectualii vremii nu conteneau să deplângă situaţia ingrată în care se afla noul rege:să ajungă la conducerea unei ţări în timpul războiului mondial, fără experienţă în domnie şi cu o piatră de moară atârnând de picior – să fie nevoit să ceară război contra ţării sale natale. Însă, în anii neutralităţii, ziarele se foloseau de numele regelui ca instrument de propagandă pentru propria agendă politică. Cel mai adesea s-a pus problema originii sale. Se publicau opinii oarecum alarmiste că Ferdinand I nu va intra în război după nevoile ţării, ci conform propriilor sentimente. Mai ales tabăra antantofilă punea presiune pe guvern printr-un ocol la rege.

Citește continuarea aici