Autor 2061 vizualizări


Adevăruri dureroase rostite de istoricul american Larry Watts despre relaţiile ruso/sovieto-române. Ediţia românească a cărţii istoricului american Larry Watts – „With Friends Like These... The Soviet Bloc`s Clandestine War Against Romania“-va apărea curând la Editura RAO.

După ce a citit cartea istoricului american Larry Watts-„With Friends Like These... The Soviet Bloc's Clandestine War Against Romania" („Cu prieteni ca aceştia... Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României"), un important editor român îmi mărturisea: „Mă mir cum de mai suntem pe aici vorbind o limbă latină".

Omul era vădit tulburat, plutind între sentimentul deznădejdii şi impresia puternică de adevăr găsit în cartea lui Larry Watts. Mi-am dat seama atunci, încă o dată, că una dintre marile probleme ale naţiunii române este necunoaşterea propriei istorii, din care ni s-a servit, încă de la începuturile moderne, o poveste patriotică despre rezistenţă şi luptă, dar care nu a depăşit niciodată un fond ideatic al supravieţuirii.

Am fost acuzat de diferiţi ageamii, agenţi şi trădători că sunt rusofob, că văd spionii ruşilor mai peste tot, deşi ceea ce am descris eu în cărţile mele se referea, în primul rând, la erorile grave făcute de-a lungul istoriei de Imperiul ţarist şi de cel sovietic împotriva României.
Mai toate afirmaţiile mele sunt confirmate nu numai de documente, mărturii şi lucrări ştiinţifice de istorie, cum este cea a lui Larry Watts, dar până şi de hotărâri judecătoreşti definitive.

Din păcate, imaginea Rusiei istorice a suferit un proces rapid de degradare şi continuă să aibă în rândul românilor un impact negativ, şi nu din cauza românilor. De la Dionisie Eclesiarhul aflăm prima dată despre speranţa pe care şi-o puseseră românii în Imperiul ţarist cu ocazia războiului ruso-turc din 1768: „Iar ochiul lui Dumnezeu, văzând suspinurile săracilor şi patimile lor, s-a milostivit asupra norodului său cel ce crede întru numele Lui şi, dând puteare oştilor muscăleşti şi biruinţă, au intrat în ţară cu mare război".

Apariţia factorului imperial austriac şi imperial ţarist în spaţiul de interese al Principatelor Române a generat mai întâi un curent favorabil acestor puteri, care erau în primul rând puteri creştine: „Poporul gemea de cruzime şi se ruga de Dumnezeu să intre nemţii în ţară şi să-i elibereze de sub un jug aşa de greu".

În numele ortodoxiei

Am văzut mai sus cu ce speranţă îi întâmpina Dionisie Eclesiarhul pe ruşi. Dar aproape imediat, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se declanşează brusc atitudinea antirusească: „Ciocnirea între interesele ruseşti şi cele româneşti se reproduce într-un chip şi mai ascuţit pe timpul împărătesei Ecaterina a II-a, în timpul lungii stăpâniri de cinci ani a Principatelor (1768-1774), în care ele fură ţinute şi ocârmuite de ruşi".

Stăpânirea ţaristă a dezamăgit enorm, pentru că venea în numele ortodoxiei şi al libertăţii. Acest început al intervenţiei ruseşti în ţările române se va aşeza temeinic la baza rusofobiei care va marca întreaga evoluţie a politicii externe româneşti şi care pare inexplicabilă pentru politicienii şi jurnalişti ruşi de până astăzi.

„Această privelişte a unei oarde de despoietori, care dănţuiesc şi se îndoapă pe socoteala unui popor nenorocit, este ceva cu deosebire revoltător! Şi este netăgăduit că oştile Rusiei, venite în numele sfintei cruci spre a apăra pe români, nu se deosebeau întru nimica, în purtarea lor, de urdiile turceşti care răspândeau focul şi pustierea în numele semilunei" (Xenopol).

Comportamentul neloial al Rusiei ţariste în 1878, după Războiul de independenţă, prezentat în detaliu de Larry Watts în capitolul „Independence as Fait Accompli: The War of 1877-1878", atentatele asupra liderilor politici români I. C. Brătianu şi Ionel I.C. Brătianu, apoi trădarea din 1916, toate acestea au lăsat urme adânci în politica românească, mergând şi dincolo de raţional.
Nici răceala de astăzi nu este normală.

Au urmat agresiunea din 1940, eroarea lui Antonescu de a depăşi frontiera de pe Nistru, neacordarea cobeligeranţei şi ocupaţia sovietică împreună cu lanţul său de crime împotriva intelectualităţii şi meritocraţiei române. Includerea României ca inamic în planurile strategice ţariste şi sovietice, încercarea de a modifica natura ei latină într-una slavă, acţiunile clandestine pentru a împiedica formarea blocului polono-român - cum observă foarte bine Larry Watts (pag. 58) - sau decizia luată încă din 1969 de a-l înlocui pe Ceauşescu au fost tot atâtea erori care au adâncit prăpastia dintre ruşi şi români.

Prefaţă de Ioan Talpeş

Cartea istoricului american Larry Watts, „With Friends Like These...- The Sovietic Bloc's Clandestine War Against Romania", o producţie a Awa Design, a fost înmânată săptămâna trecută participanţilor la întâlnirea anuală a Comisiei Trilaterale. Volumul a beneficiat apoi de o lansare specială în cadrul unui simpozion la care au participat personalităţi ale României. Prefaţa volumului este semnată de Ioan Talpeş, fostul şef al Serviciului de Informaţii Externe.

"Una dintre marile probleme ale naţiunii române este necunoaşterea propriei istorii."
Alex Mihai Stoenescu istoric

Bilanţul agresiunilor sovieto-maghiare

Richard Nixon şi Nicolae Ceauşescu Foto: Fototeca online a comunismului românesc


Cartea istoricului american nu are doar meritul de a face bilanţul nefast al agresiunilor sovieto-maghiare împotriva României, probate pe fiecare pagină cu acurateţe profesionistă, dar ea aduce în atenţia cititorilor români şi evoluţia relaţiilor româno-americane, mai ales din perioada comunistă. Perioadă în care mulţi români ieşiţi pe străzile Bucureştilor la vizita preşedintelui Nixon, rupând cordoanele şi aruncând cu flori pe maşina oficială, vedeau o alternativă la presiunea sovietică.

A fost mai întâi, să recunoaştem, mesajul naţionalist explicit al generalului De Gaulle la Bucureşti şi Craiova, apoi sprijinul economic al RFG, dar anii '70 sunt marcaţi de relaţiile cu americanii. Aflăm din cartea lui Larry Watts cât de departe ajunsese colaborarea, necunoscută de public, între Ceauşescu şi liderii politici de la Washington, între serviciile secrete româneşti şi cele americane (pag. 650-651), inclusiv negocierile pentru înzestrarea Armatei române cu rachete defensive americane. Cererea română de rachete pentru apărarea împotriva URSS rămâne şi astăzi o problemă controversată, dar ea deschide un capitol important pentru înţelegerea politicii lui Nicolae Ceauşescu.

Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov Foto: Fototeca online a comunismului românesc

Tipul de gândire

Armata şi Ceauşescu ştiau foarte bine că acele arme sunt insuficiente pentru a apăra România de o invazie sovietică. Forţa URSS şi apropierea sa geografică erau factori prea evidenţi pentru orice fel de aventură militară. Dar Ceauşescu înţelegea atunci, în anii '70, că, în cazul unei inferiorităţi militare, cea mai puternică armă de luptă pentru apărarea unui stat mic este politica externă. Iar Ceauşescu a dezvoltat acea spectaculoasă politică externă cu intenţia de a construi o imagine atât de bine conturată şi de interesantă pentru jocul politic internaţional, o prezenţă atât de activă, cu nuanţe distincte în cadrul blocului sovietic (cazurile RFG, Israel, China), încât orice agresiune împotriva României să creeze agresorului probleme foarte mari.

El a calculat că reacţiile puterilor care contează, SUA şi China, vor fi atât de dure, încât agresiunea ar fi ineficientă, neproductivă politic şi chiar economic, pentru că ar fi fost urmată de embargouri. Ceauşescu a calculat perfect această traiectorie, iar Larry Watts arată că reacţia americană ar fi fost într-adevăr foarte puternică, deşi SUA nu credeau că modul de a ajuta România era prin livrarea de armament (pag. 653).
La prima vedere era o poziţie raţională, dar care nu a înţeles tipul de gândire strategic de la Bucureşti. În cazul unei agresiuni sovietice, de tipul celei din Cehoslovacia, Armata română era hotărâtă să riposteze, nu să închidă unităţile în cazărmi, ca la Praga. Şi chiar dacă nu avea nicio şansă în faţa colosului sovietic, deschiderea unui conflict militar „cald" în România amplifica la maximum celelalte avantaje:cele venite din politica externă şi din proiecţiile de imagine (protestul din august 1968, participarea la Olimpiada de la Los Angeles, ajutorul dat emigrării evreilor, deschiderea căii americane spre China etc.).

Problema fundamentală a unui stat comunist european pornea de la aşteptarea îndreptăţită a lidership-ului american ca viaţa internă a statului respectiv să cunoască o liberalizare pe măsura politicii externe. Ceauşescu a ştiut însă foarte bine că odată liberalizată viaţa internă, ea nu mai poate fi întoarsă din drumul spre schimbarea sistemului politic (decât prin reinstaurarea terorii), motiv pentru care a încercat să joace un joc al limitelor cu americanii.

Din acest motiv, dar şi din cauza formaţiei sale ideologice, pe care el o considera „revoluţionară" - un aspect stupid şi devastator pentru ţară -, Ceauşescu a găsit în 1971 o altă cale - cea coreeană. Din acel moment a început declinul. Aceste aspecte vor fi tratate probabil de istoricul american în volumul al II-lea al lucrării sale.

Familia Ceauşescu ajunge la New York, printre zgârie-nori

Un membru al delegaţiei primei vizite făcute de Ceauşescu în Statele Unite îmi relata impresia pe i-a produs-o liderului român contactul cu zgârie-norii New Yorkului - s-a întors spre Elena Ceauşescu şi i-a spus: „Uite unde au ajuns!". În concepţia lui Ceauşescu, societatea americană era o construcţie a muncitorilor americani, nu a întreprinzătorilor.

Iar această diferenţă de viziune ideologică a stat la baza încercării penibile din ultimii ani de a mima jocuri de putere cu Statele Unite (renunţarea unilaterală la clauza naţiunii celei mai favorizate, un rechizitoriu dur la adresa vicepreşedintelui George Bush senior la Bucureşti, condamnarea la moarte a unui spion american etc.).

Ceea ce este extrem de util pentru istoriografia română, în volumul istoricului Larry Watts, se dovedeşte a fi expunerea clară şi a erorilor americane. Se putea şi altfel? Istoria nu operează cu proiecţii uchronice. În conştiinţa cea mai adâncă a pantofarului făcut rege de sovietici, America era inamicul ideologic şi n-a putut să treacă peste asta, în timp ce „prietenii" ideologici de la graniţele de Est şi Vest lucrau în continuare pentru slăbirea României. „Cu prieteni ca aceştia - scrie în final, cu amărăciune, istoricul american -, România nu avea nevoie să se ducă în afara Pactului de la Varşovia ca să găsească inamici mai buni".