Autor 2250 vizualizări


Cel de-al doilea război din Irak a avut ca noutate spargerea monopolului american în spaţiul mediatic planetar. Fox News s-a afirmat ca principal combatant de partea americanilor. L-a contracarat-şi chiar cu succes-Al Jazeera, de partea arabilor. Amândouă posturile au făcut rating prin poziţia lor partizană, în timp ce CNN, străduindu-se să fie obiectiv, a pierdut.

Recursul  la forţa armată împotriva regimului lui Saddam Hussein a avut loc, spre deosebire de primul război din Golful Persic din 1991, pe fundalul unei opoziţii deschise a unor mari puteri europene (Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Belgia), a cărui lider s-a constituit Franţa, prin vocea preşedintelui Jacques Chirac, la care s-au adăugat majoritatea ţărilor arabe şi musulmane, cu notabila excepţie a Kuweit-ului.

Pentru prima dată deţinerea ilegală de arme de nimicire în masă (nedovedită nici după căderea regimului Saddam Hussein) a fost utilizată drept casus belli, chiar dacă Consiliul de Securitate nu a validat expres crearea acestui precedent.

Operaţiile militare americane împotriva Irakului au început la 19 martie 2003, ca urmare a unei informaţii – ulterior dovedită a fi falsă – care spunea că Saddam Hussein şi fiii săi, Uday şi Qusay, urmau să se întâlnească într-o fermă din afara Bagdadului;locul a fost lovit cu rachete, ţintele nu se aflau acolo, iar preşedintele Bush, cel care autorizase respectivele lovituri, a anunţat naţiunea americană că forţele coaliţiei au început primele operaţii militare pentru dezarmarea Irakului şi pentru eliberarea cetăţenilor acestuia şi a lumii întregi de un grav pericol.

La 1 mai 2003 preşedintele George W. Bush a anunţat în cadrul unui impresionant spectacol mediatic transmis de pe puntea USS Lincoln – dat adesea ca exemplu de propagandă prin evenimente planificate şi controlate-event management-încetarea operaţiunilor militare majore în Irak, soldate cu victoria forţelor Coaliţiei.

Un context mediatic pestriţ

Dacă în 1991 mass-media nord-americană a deţinut monopolul asupra mediatizării războiului, inclusiv în ceea ce privea lumea arab-musulmană, acest lucru nu a mai fost valabil şi în 2003, când, datorită televiziunii Al Jazeera (şi nu numai) arabii au putut să vadă războiul cu propriii lor ochi şi nu cu cei ai lui Peter Arnett de la CNN. Partizanatul mediatic a fost vizibil încă dinainte de începerea propriu-zisă a operaţiunilor militare, atunci când conflictul s-a purtat fie în culisele sau la masa verde a tratativelor politico-diplomatice, fie în coloanele ziarelor, în reportajele şi talk-show-urile de televiziune sau în cifrele sondajelor de opinie.

Se pot distinge trei mari centre de putere concurente privind interesele în Irak, şi implicit, trei atitudini mediatice şi informaţionale diferite:Statele Unite şi Marea Britanie, statele arabe (cu excepţia Kuweitului) şi nucleul european dur coagulat în Cancelariile din Paris, Berlin şi Bruxelles. Nimeni – nici politicienii, nici militarii şi, cu atât mai puţin jurnaliştii – nu şi-a facut vreo iluzie că ceea ce va urma după începerea operaţiunilor militare va fi altceva decât, aşa cum spunea Johnathan Alters de la „Neewsweek“, „mama tuturor războaielor propagandistice”.

Dacă interesele geopolitice şi economice ale marilor puteri au fost susţinute prin valuri de declaraţii şi discursuri abundent pigmentate cu argumente emoţional-patriotice şi chiar religioase, publicul din fiecare ţară implicată în război a receptat favorabil mai ales acea presă care a adoptat un ton naţional-patriotic. Astfel se explică succesul în audienţă atât al canalului arab de televiziune Al Jazeera, cât şi al celui american Fox News, aceste posturi detaşându-se în rating-ul de audienţă faţă de concurentele lor tocmai prin sprijinul fără echivoc acordat cauzei naţiunii de origine.

Ceea ce a diferenţiat radical din punct de vedere mediatic războiul din 1991 faţă de cel din 2003 a fost tocmai această spargere a monopolului american asupra surselor de informare prin televiziune. În 1991, lumea întreagă – inclusiv cea musulman-arabă – a trebuit să  privească războiul exclusiv prin ochii CNN-ului. În 2003, arabii au privit războiul din Irak prin propriii lor ochi, au avut parte de propriile lor imagini şi mai ales, de comentarii provenind din lumea lor, chiar dacă acestea nu au îndrăznit să afirme deschis că Irakul va pierde oricum războiul.

În sfârşit, dacă televiziunile americane au prezentat războiul ca pe o palpitantă demonstraţie de forţă, pe televiziunile arabe de ştiri acelaşi eveniment a fost înfăţişat drept iadul pe pământ, tot aşa cum, ceea ce pentru americani era eliberarea Irakului, pentru lumea arab-musulmană era o invazie, o nouă cruciadă.

Confruntarea mediatică franco-americană

Franţa s-a opus din ce în ce mai categoric (până la ameninţarea cu dreptul de veto) soluţiilor militare americane de rezolvare a crizei irakiene în cadrul Consiliului de Securitate. Ca urmare, începând cu reproşuri de neloialitate şi nerecunoştinţă faţă de sacrificiile făcute de Statele Unite în cel de-al Doilea Război Mondial pentru eliberarea Franţei (cimitirele militare americane din Normandia au reapărut în acest context pe prima pagină a ziarelor americane), continuând cu boicoturi (spontane sau regizate, individuale sau de grup) a restaurantelor, vinurilor şi brânzeturilor franceze de pe piaţa americană şi terminând cu ridiculizarea istoriei şi a tradiţiilor militare franceze pe Internet sau presiunile diplomatice şi acuzele de mercantilism a francezilor (cărora nu le-ar fi păsat de nimic altceva decât de contractele de peste două miliarde de dolari cu Bagdadul pe care le era frică să le piardă), aproape nimic nu a fost evitat pentru a readuce Parisul la o atitudine mai conciliantă.

În replică, mass-media franceză a tratat cu rezerve şi pe alocuri cu năduf, desfăşurarea operaţiunilor militare în Irak, reuşind să sublinieze convingător acele elemente defavorabile americanilor, atât în ceea ce priveşte desfăşurarea operaţiunilor militare, cât şi mai ales în privinţa reacţiilor internaţionale asupra războiului.

Atunci când a devenit evident progresul militar anglo-american, iar forţele coaliţiei se apropiaseră deja de Bagdad, „Le Monde“ a publicat o analiză despre perspectiva americanilor de a pierde „bătălia pentru cucerirea inimilor şi spiritelor” irakienilor (o aluzie mai mult decât transparentă la trista experienţă similară suferită de americani în Vietnam).

Subiectul cel mai confortabil pentru mass-media franceză – cel puţin în prima parte a războiului a fost însă cel al reacţiilor internaţionale oficiale sau din partea opiniei publice ostile intervenţiei militare. Instrumentele folosite au fost două:manifestaţiile şi protestele anti-război, care au fost predominante în ţările arab-musulmane – şi sondajele de opinie.

Exploatarea propagandistică a incidentelor de război

Una dintre primele probleme de percepţie asupra mersului războiului cu care s-a confruntat administraţia Bush a fost cea a aşteptărilor iniţiale exagerate ale opiniei publice americane privind rapida dezintegrare a regimului Saddam, ca urmare a tăvălugului militar „shock and awe”, a unor dezertări masive, precum şi a revoltei shiitilor din Sud şi a kurzilor din Nord.

Această entuziastă prezumţie a fost infirmată însă după doar câteva zile de la pătrunderea trupelor anglo-americane în Irak, ea fiind spulberată şi de incidente – minore pentru evoluţia generală a operaţiilor militare, dar intens exploatate mediatic – precum doborârea elicopterului Apache (una dintre mândriile armatei americane) de un tir anonim de la sol, distrugerea unui avion britanic de către o rachetă americană Patriot (friendly fire), capturarea unor militari americani-arătaţi ulterior la televizor în întreaga lume (aceştia au fost eliberaţi de infanteriştii marini abia după cucerirea Bagdadului, pe 13 aprilie), atentatul cu grenadă săvârşit de un sergent american de religie musulmană asupra ofiţerilor săi superiori chiar în interiorul unei baze americane (fapt deosebit de grav din punctul de vedere american) sau „pauza operaţională a ofensivei” justificată printr-o puternică furtună de nisip.

Fox News vs. CNN

Conform Nielsen Media Research, Fox News, cu o medie de 5.58 milioane de telespectatori pe seară, a depăşit audienţa CNN – doar 4, 37 milioane de telespectatori – urmat la rândul sau de MSNBC cu 2, 15 milioane. Secretul succesului pe timpul războiului a canalului de ştiri Fox News a fost tonul declarat belicos-patriotic al tuturor reportajelor şi comentariilor, precum şi viziunea pozitivă şi lipsită de ambiguităţi asupra evenimentelor. A fost lansat în 1996 şi aparţine miliardarului Rupert Murdoch care i-a formulat o linie editorială conservatoare:„A produce ştirile pe care oamenii vor să  le asculte, fără ca acestea să  fie tendenţios de stânga, aşa cum este cazul în general”.

În faţa unei asemenea concurenţe, CNN, deşi a continuat să se bucure de o plajă mondială de audienţă mai largă, a trebuit să-şi redefinească strategia editorială funcţie de noua „geopolitică a informaţiei post 11 septembrie 2001”, preluând o parte din retorica flamboaiantă a lui Fox News, pentru a recâştiga un public, care, după trauma naţională din 2001, caută mai puţin o informaţie neutră şi mai mult una pozitivă. Această schimbare de macaz în direcţia flatării audienţei americane a devenit evidentă mai ales pentru programele CNN-ului naţional, care a trebuit să reziste concurenţei lui Fox News, spre deosebire de CNN international (rivalul lui BBC World) unde, deşi era prezentat punctul de vedere american, informaţia primară a continuat să domine.

La rândul său, canalul de televiziune MSNBC a difuzat regulat un clip compus din imaginile siluetelor unor soldaţi şi elicoptere americane pe fundalul unui apus de soare, sub sloganul „Inimile noastre sunt alături de voi“.

Ofensiva televiziunilor arabe

Aşa cum Fox News a fost marele câştigător pe piaţa media americană, televiziunea Al Jazeera din Quatar, despre care lumea întreagă a aflat abia după începerea războiului din Afganistan în toamna lui 2001, a fost fără îndoială liderul mediatic al lumii arab-musulmane, având o audienţă de 40 de milioane de telespectatori în întreaga lume.

Dispunând de un numar considerabil de mare de echipe de reporteri şi cameramani în oraşele irakiene aflate sub asaltul aero-terestru anglo-american, Al Jazeera a devenit sursa primordială de informaţii şi mai ales de imagini terifiante necenzurate – unele la limita suportabilităţii – referitoare la victimele civile. În acelaşi timp, Al Jazeera a fost televiziunea care a funcţionat aproape ca un releu de retransmitere în întreaga lume a imaginilor furnizate de televiziunea irakiană Deţinând exclusivitatea acestor imagini şocante şi acţionând în baza unui management de tip occidental, Al Jazeera s-a văzut solicitată pentru contracte de preluare a imaginilor sale de aproape toate televiziunile occidentale, cu excepţia, desigur, a celor din Statele Unite.

Faima postului a ajuns atât de mare încât reporterul Al Jazeera acreditat la Comandamentul Central american de la Doha, Omar Al-Issawi, a ajuns una dintre cele mai solicitate personaje mediatice, fiind invitat chiar şi în emisiunea celebrului Larry King de pe CNN. Pe timpul războiului, spărgând în continuare orice tabù occidental (legiferat sau nu), Al Jazeera s-a aflat în centrul protestelor şi criticilor furibunde venite din partea occidentală de la cel mai înalt nivel, mai ales în momentul în care a transmis în integralitatea lor imagini (furnizate de Irak) atât cu interogatoriul prizonierilor americani, dar mai ales cu cadavrele unor militari britanici.

Cele doar treizeci de secunde înfăţişând soldaţi britanici morţi în nisip, undeva lângă Basra, au provocat proteste energice atât la White Hall (Ministerul britanic al Apărării), cât şi la Doha sau Washington, Al Jazeera fiind acuzată că a încălcat convenţiile de la Geneva privind tratamentul prizonierilor şi victimelor de război. Cu toate acestea, sondajele de opinie au arătat că aceste imagini, terifiante pentru un ochi occidental, nu au diminuat suportul britanicilor pentru efortul de război, reacţie asemănătoare cu cea a americanilor de rând, care s-au înfuriat şi mai tare împotriva irakienilor după ce şi-au văzut la televizor conaţionalii capturaţi de irakieni.

Anemia propagandei irakiene

Campaniile Irakului s-au sprijinit pe trei piloni:galvanizarea energiilor combative ale armatei şi populaţiei prin discursurile şi apariţiile televizate ale lui Saddam Hussein (foarte frecvente în timpul războiului din 1991), oripilarea opiniei publice mondiale şi amplificarea sprijinului pan-arab prin exacerbarea imaginilor cu victime civile şi prizonieri americani, prin exagerarea pierderilor provocate inamicului sau dezminţirea unor înfrângeri sau retrageri irakiene şi, în sfârşit, presiunea unor pedepse capitale pentru cei care ar fi fost tentaţi să dezerteze.

Războiul sfânt – Jihad-ul – a fost invocat de Saddam abia pe 1 aprilie, dar nu printr-o apariţie directă, aşa cum anunţase televiziunea irakiană, ci prin intermediul ministrului Informaţiilor, Muhammad Said al-Sahhaf. Ultimele imagini cu Saddam transmise de televiziunea irakiană au frizat ridicolul:într-un film cu imagini de arhivă de douăsprezece minute, retransmis de câteva ori, Saddam apărea liniştit şi zâmbitor în mijlocul cetăţenilor din Bagdad, în timp ce americanii ocupaseră deja aeroportul internaţional al capitalei.

Ridicole au fost şi prestaţiile ministrului irakian al Informaţiilor, care se ambiţiona în cursul conferinţelor de presă zilnice, ţinute în faţa jurnaliştilor străini să debiteze afirmaţii contradictorii, absurde sau de un umor involuntar, alături de declaraţii belicoase, care nu aveau nici un suport în realitatea desfăşurării operaţiilor militare în curs. De altfel, pe Internet a apărut imediat un site denumit ironic We Love the Iraqi Information Minister – „Il iubim pe ministrul irakian al informatiilor”, care colecţiona „perlele” bufonului Muhammad Said al-Sahhaf.

Combat PSYOPS–ul american

Imensul angrenaj informaţional american pus în mişcare de cel de-al doilea război din Irak a avut o importantă componentă destinată susţinerii a ceea ce „Le Monde“ a numit „frontul interior”. ”USA Freedom Corps” – Corpul libertăţii Statelor Unite ale Americii – a lansat o întreagă campanie de sprijin moral acordat militarilor americani angajaţi în luptă pe frontul irakian, trimiţându-le, printre altele şi mesaje dedicate nominal prin e-mail, concepute de Pentagon, de genul „Dragă soldat al armatei americane, îţi mulţumim că aperi libertatea noastră sau Mulţumim pentru sacrificiul tău şi pentru faptul de a-ţi fi dedicat viaţa pentru a face lumea noastră mai sigură. Te afli în gândurile noastre de zi cu zi şi ne rugăm pentru întoarcerea ta cât mai rapidă acasă.“

Campaniile de operaţii psihologice (la fel ca şi cele ale forţelor speciale) asupra Irakului au început însă cu mult timp înaintea declanşării operaţiunilor militare, prin paraşutarea de fluturaşi şi minidifuzoare în sudul Irakului, prin care li se explica militarilor irakieni procedurile de a evita angajarea forţelor coaliţiei în eventualitatea unui război. Ulterior, a început o campanie destinată populaţiei shiite din sud, în scopul atragerii acesteia de partea forţelor anglo-americane.

Campania generală de persuasiune a populaţiei irakiene a urmărit contracararea propagandei regimului irakian pe baza principiului „cu cât ne ascultă mai mult pe noi, cu atât mai puţin este ascultat Bagdadul”. O dată cu declanşarea operaţiunilor militare a intrat în emisie douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, pe cinci frecvenţe FM, pe unde scurte şi medii postul de radio „Vocea dintre fluvii – Vocea coaliţiei“. Programele acestui post de radio PSYOPS a cuprins muzică, buletine meteo şi emisiuni cu mesaj, realizate de specialiştii PSYOPS de la Grupul 4 Operaţiuni  psihologice de la Fort Bragg, Carolina de Nord, în colaborare cu experţii în comunicare şi publicitate de la Rendon Group din Washington.

Forţele coaliţiei se află aici pentru a ajuta poporul irakian să răstoarne regimul criminal al lui Saddam Hussein şi să îi dea mijloacele necesare de a se administra singur. Suntem alături de voi şi nu vă vom abandona, se spunea într-unul dintre mesajele „Vocii dintre fluvii”, după care erau furnizate informaţii meteo sau despre distribuirea de apă potabilă în zonele controlate de trupele anglo-americane.

Specialiştii PSYOPS de la Fort Bragg au încercat să răspundă şi preferinţelor muzicale ale irakienilor, difuzând în special melodii interpretate de Celine Dion, Sheryl Crow şi Santana, intercalate printre informaţii care descriau, spre exemplu, cheltuielile ameţitoare făcute de Uday – fiul lui Saddam – cu o cântăreaţă libaneză şi încercau să-i convingă pe irakieni că este mai bine să-şi salveze viaţa pentru a vedea viitorul Irakului, decât să moară pentru regimul opresiv al lui Saddam.

Adio, imparţialitate jurnalistică

Dacă apariţia „jurnalismului încorporat” a clarificat de facto dilema situaţiei corespondentului de război – combatant sau necombatant – conflictul de interese şi uriaşele mize puse în joc de cel de-al doilea război din Golful Persic au dezvăluit în mare măsură limitele neutralităţii şi imparţialităţii mass-media ca instituţie:aşa cum jurnalistul încorporat a devenit un soldat supus tuturor vicisitudinilor războiului, tot aşa interesul şi sentimentul naţional au spulberat pretenţiile de imparţialitate absolută şi indiscutabilă a mass-media – fie acesta cu vocaţie locală sau internaţională, provenind din lumea euro-atlantică sau musulman-arabă.

Vor rămâne drept emblematice cele câteva elemente de noutate pe care conflictul armat din primăvara lui 2003 le-a propulsat în practica operaţiunilor militare:atragerea şi angajarea mass-media de partea militarilor prin formula jurnaliştilor încorporaţi, pierderea monopolului informaţional al marilor puteri prin dispersia centrelor de informare mass-media şi mai ales polarizarea partizanatului mediatic funcţie de interesele naţionale aflate în dispută.