Propaganda comunistă în România 1948-1953
Perioada 1948-1953 va ramâne multă vreme un subiect de cercetare pentru istoricii români. Intr-o perioadă scurtă de timp un sistem politic democratic, consolidat şi acceptat de populaţie va fi înlocuit cu un crunt sistem de ocupaţie militară sovietică.
Lucrarea regretatului istoric Eugen Denize, Propaganda comunistă în România 1948-1953, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2009 oferă un valoros studiu asupra structurii, mijloacelor şi metodelor de propagandă folosite de regimul comunist de la Bucureşti pentru a deforma realitatea înconjurătoare. În această perioadă metodele folosite s-au îndepărtat foarte puţin de modelul original sovietic, anume introducerea cenzurii şi desfiinţarea presei independente de voinţa comuniştilor, iar, poate cel mai important aspect;creearea unei vaste reţele de propagandişti pe tot cuprinsul ţării.
Secţia Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central organiza practic acest vast sistem de mesaje şi acţiuni menite să creeze o altă realitate, iar pentru acest scop avea la dispoziţie fonduri practic nelimitate. Fabricile confecţionau materialele de propagandă în afara orelor de lucru, încălcându-se astfel legea, dar ca întotdeauna în cazul descoperirii acestui fapt erau găsiţi vinovaţi membrii de pe treapta ierarhică inferioară a partidului.
Acest asalt asupra societăţii româneşti este greu de evaluat în ceea ce priveşte impactul asupra majorităţii populaţiei, care era în proporţie de 80% analfabetă. Trebuie să ţinem cont de importanţa “agitaţiei” vizuale, mai ales în lumea rurală, unde gardurile şi zidurile erau pline de fraze scurte şi concrete, care chemau la lupta de clasă. Caricatura a avut deasemenea un rol important în acest proces oferind imaginea idilică a ţăranului îndrumat de partid luptând împotriva burghezului odios ce îşi vindea ţara pe dolari.
Nu putem expune în această recenzie toate subiectele analizate de autor, astfel încât ne vom rezuma la două cazuri reprezentative pentru minciuna ajunsă adevăr de stat şi de partid. Constantin Brăncuşi, personalitate artistică cunoscută în toată lumea devenea acum un simplu “exponent al decăderii artei burgheze” în comparaţie cu sovieticul Muhina, iar în “Lupta de clasă” un anume Fărcăşanu teoretiza asupra subiectelor artei de tip comunist “Dintre marile teme ale artei zilelor noastre, o deosebită însemnătate are redarea marilor genii ale omenirii muncitoare, Lenin şi Stalin”. Frază demnă de o antologie, nu a ruşinii, ci mai degrabă a absurdului, arta în sens european înseamnă libertate de creaţie, glorificarea unor “zei” creaţi de puterea militară a unei formaţiuni statale aminteşte de marii hani mongoli, nu de Erasmus din Rotterdam.
Propaganda referitoare la problema Basarabiei în această perioadă dură, în care compromisurile cu puterea politică au fost de un servilism ruşinos, ilustrează cel mai bine mizeria morală a spaţiului public românesc şi “caracterul antinaţional al puterii comuniste”. Surprinzător pentru unii acestă problemă delicată nu a fost combatută de istoricii epocii Ceauşecu, cavalerii cruciaţi ai unui naţionalism cu voie de la partid, prost înţeles şi prost aplicat, dovadă situaţia actuală a percepţiei din România asupra problemei Basarabiei. Conferinţa radiofonică intitulată A 8-a aniversare a creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti difuzată la 2 august 1948 ne lasă fără comentarii asupra modului stalinist de rescriere a istoriei recente:“Acum 8 ani, la 2 august 1940 a fost creată Republica Socialistă Moldovenească. Moldova sovietică este una dintre cele mai tinere republici sovietice unionale. În 1940, după eliberarea Basarabiei, poporul moldovenesc s-a reunit într-un singur tot, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, realizându-şi astfel visurile şi speranţele seculare. Regimul sovietic a adus poporului moldovenesc nu numai libertatea politică, dar a creat şi baza materială trainică pentru un rapid progres economic şi cultural”. După cum remarcă autorul “mai mare înjosire pentru România decât aceste cuvinte rostite de un crainic român, în limba română şi la microfonul Radiodifuziunii Române, este adevărat că dominată de comunişti, nu credem că putea exista”.
Lucrarea lui Eugen Denize nu este completă, autorul mărturiseşte că nu a avut acces la arhiva Secţiei de Propagandă şi Agtaţie a Comitetului Central, dar deschide drumuri în acest domeniu. Lectura este antrenantă şi porneşte de la o privire generală asupra sistemului de propagandă şi termnină cu prezentarea unor cazuri concrete, reprezentative pentru a ilustra modul practic în care se aplicau directivele conducerii.
Ramâne ca pe viitor, tinerii istorici să completeze istoria propagandei comuniste pentru a despărţi adevărul de minciună.
