Pe muchie de cuţit: bãrbieritul în secolul al 18-lea

“Domnule, va spun, sunteţi un pungaş dacã îmi vindeţi brice care nu pot rade”, cam aşa sunã o frazã dintr-un poem satiric intitulat “The Cheap Razor Merchant”. O întreagã serie de caricaturi ridiculiza figura bãrbierului nepriceput care cu ajutorul unor lame de ras tocite ‘ucidea’ bãrbile atâtor domni respectabili ai societãţii.

Astãzi milioane de bãrbaţi din toatã lumea îşi încep ziua cu un bãrbierit, având la dispoziţie cele mai felurite aparate de ras, de la lama de unicã folosinţã pânã la sofisticatul aparat electric. Dar ce anume impulsioneazã un asemenea gest? Igiena? Tabietul? Desigur, practica relevã o atitudine socialã faţã de pãrul facial. Secolul al 18-lea are o mentalitate neobişnuitã în aceastã privinţã. Dupã secole în care se poartã cu success pãrul pe chip, brusc bãrbaţii încep sã se radã, cei mai mulţi dintre cei ce poartã peruci sunt şi pleşuvi.

Bãrbieritul triumfã în perioada iluministã, fiind asociat cu rafinamentul, caracterul aristocratic sau stilul specific unui gentilom adevãrat. Dupã cum noteazã William Nicholson în “Journal of Natural Philosophy, Chemistry, Literature and the Arts” în 1802, “capriciul şi moda, sau îmbunãtãţirea modernã a igienei personale, au privat toate naţiile Europei de bãrbi”. Pãrul facial începe sã fie considerat barbar. Petru cel Mare alege sã dramatizeze racordarea Rusiei la modernitatea occidentalã ordonând nobililor sã-şi radã podoaba.

Dar era vorba şi despre altceva aici. La mijlocul secolului al 18-lea avansul tehnologic în prelucrarea oţelului a condus la apariţia unor noi varietãţi metalice pe piaţã, care puteau fi foarte bine adaptate celor care mânuiau o lamã. Oţelul de creuzet avea o importanţã aparte. Puternic şi durabil, şi totuşi pretându-se la o polizare pânã la luciu de oglinda, era un dar dumnezeiesc pentru noua generaţie de producãtori. Astfel tehnologia se întâlnea cu trupul şi idealurile iluministe ale bunului gust şi îngrijirii corporale pecetluiau pielea. Se credea cã natura umanã poate progresa prin tehnologie, iar lipsa interesului pentru un aspect agreabil denota şi lipsa de educaţie. În ciuda propovãduirii beneficiilor stãrii de sãlbãticie, iluminiştii nu doreau de fapt cu niciun chip sã îmbrãţişeze aceastã stare. Societatea modernã necesita comoditate şi în materie de modã, o perucã fiind mai uşor de întreţinut decât îngrãmãdirea dezordonatã de fire naturale. Prin urmare, şi pãstrarea unui aspect curat al feţei devine esenţial. Tradiţional, bãrbieritul era doar un alt atribut al chirurgului. În 1745 însã Compania Bãrbierilor se separã oficial de cea a Chirurgilor, deşi mulţi bãrbieri continua sã conducã procedee medicale precum extracţia dentarã sau perfuzia. Pânã la mijlocul secolului al 18-lea bãrbieritul devine însã o profesie de sine-stãtãtoare.

Producãtorii de lame încep sã se adreseze nu bãrbierului profesionist, ci bãrbatului în general. Se dezvoltã o literaturã care exploreazã beneficiile utilizãrii lamei de bãrbierit, care mai întâi apare în forma briciului, destul de periculos pentru o faţã cu cicatrici de exemplu. Una dintre primele publicaţii apare în Franţa în 1770, semnatã de maestrul cuţitar Jean-Jaques Perret:“Despre pogonotomie sau arta bãrbieritului”. Cãrţi tematice populare în Marea Britanie întâlnim la mai sus-menţionatul William Nicholson şi la Benjamin Kinsbury, cu al sãu “A Treatise on Razors”, publicat în 1797, care considerã de importanţã vitalã ca “greutatea, forma şi temperamentul unei lame, modul de a o prezerva şi utiliza” sã fie luate în seamã.

Tehnologie si moda

Bãrbieritul presupune şi existenţa unei game de produse auxiliare. În 1772, Charles Woodcok face publicitate unei creme de ras care promite o piele catifelatã şi parfumatã. Şi totuşi, totul depinde de ascuţimea lamei. În 1770 un parfumier de pe Fleet Street din Londra îşi laudã prãvãlia care oferã sãpunuri, pomade şi unguente, dar şi lame de ras, lame care câţiva ani mai târziu devin capul afişelor publicitare. Producãtorul de brice care se folosea de noul tip de oţel era de multe ori un fost cuţitar. Existau familii specializate în lucrul cu cuţite şi lame, ca de pildã familia Savigny, probabil cu ascendenţã hughenotã. Paul Savigny îşi punea la dispoziţie talentul de fãuritor de lame, foarfeci, rãngi şi alte produse similare. 70 de ani mai târziu Horatio Savigny produce lame din oţel turnat de foarte bunã calitate. William Riccard şi John Palmer scot la vânzare o gamã variatã de cuţitãrie din propriile lor manufacturi. Din cauza faptului cã manufacturierii cãutau calitãţi foarte precise ale materialului întrebuinţat, au contribuit considerabil la impulsionarea tehnologicã.

Artizanii experimenteazã cu noi aliaje, de exemplu “pinchbeck”, aliaj de cupru şi zinc inventat de ceasornicarul londonez Christopher Pinchbeck, are aparenţa şi puterea de atracţie a aurului, dar preţul mult mai redus. În aceeaşi notã, când Thomas Boulsover topeşte argint pe o bazã de cupru, creeazã metalul Sheffield şi tehnica placãrii cu argint. Producãtorii de lame se adapteazã şi ei noului mediu metalurgic. Un comerciant din Londra care importã fier în bare de la coloniile nord-americane prin 1760 le trimite spre prelucrare domnului Savigny, care le transformã în brice de calitate, publicând chiar un eseu pe aceastã temã:“An Essay on the Mystery of Tempering Steel”. O generaţie mai târziu, James Stodart conduce experimente pe aliaje la Institutul Regal, alãturi de Michael Faraday. Lamele lui Stodart sunt cãlite la termometru, nu la ochi, la fel ca şi cele ale lui William Riccard, care produce şi el brice din metal de înaltã puritate. Departe de a se încadra în corvoadele zilnice, bãrbieritul intrã în vizorul oamenilor de ştiinţã şi filosofilor, un producãtor din Ludgate Street afirmând sus şi tare cã îşi fabricã lamele conform principiilor filosofice.

Totuşi, eficacitatea crescândã a lamelor nu poate concura cu schimbãrile în modã. În secolele al 18-lea şi al 19-lea barba este rezervatã categoriilor sociale marginale. Un chip curat indicã de obicei prezenţa unui gentilom stilat, iar barbã poartã bunãoarã un ascet, un individ care a renunţat la plãcerile lumeşti. Un om nebãrbierit trece drept un excentric sau mai rãu. Dupã rãzboaiele napoleoniene însã, când apar pe scenã noi modele de masculinitate, încep sã se poarte perciunii, iar din 1850 barba redevine simbolul masculinitãţii şi autoritãţii patriarhale. Eleganţa specificã secolului trecut nu mai este la modã.