Autor 16974 vizualizări


Mareşalul ştia că tot ce i se întâmpla – de la interogatoriu până la aducerea în faţa instanţei – alcătuiau actele unei piese de teatru cu final inexorabil:condamnarea sa la moarte.

Numărul pe noiembrie 2011 al revistei „Historia" publică dosarul intitulat: „Stănculescu: «Cum l-am condamnat pe Ceauşescu la moarte»". Chiar şi fără fotografia de pe copertă, cititorii îşi vor da seama că „Stănculescu" din propoziţie e generalul Victor Athanasie Stănculescu din realitate, scenaristul şi regizorul momentului 25 decembrie 1989: Procesul şi Execuţia lui Nicolae Ceauşescu.

Nucleul dosarului constă în transcrierea emisiunii „Ultimul cuvînt" din 11 octombrie 2011, de pe B1TV, în hotarele căreia generalul Victor Athanasie Stănculescu a relatat, la invitaţia mea, ce a gândit, ce a simţit şi ce a întreprins la cazarma Târgovişte, în ziua de Crăciun a lui 1989.

Stenogramei i-am alăturat două comentarii: Generalul avionului de hârtie (despre cum s-a desfăşurat emisiunea şi, îndeosebi, despre cum a făcut generalul, în direct, un avion de hârtie, într-o repetare peste decenii a secvenţei de la Proces) şi La Târgovişte s-a dezvăluit adevăratul Ceauşescu (despre realitatea că, la Proces, singurul care şi-a păstrat sângele rece a fost Ceauşescu).

Mortul de la groapă nu se mai întoarce-zice o învăţătură străbună. Parafrazînd-o, mai precis, aplicând-o la lumea presei, voi spune:Vorba în direct la TV şi articolul de la tipar nu se mai întorc. De adevărul niţel amar al acestei învăţături mediatice mi-am dat seama sâmbătă, 12 noiembrie 2011, când numărul pe noiembrie din „Historia" plecase deja la tipar.

Sâmbătă, 12 noiembrie 2011, am recitit Stenogramele interogatoriilor luate fostului Cap al Statului de Avram Bunaciu între 14 şi 17 aprilie 1946 în subsolul Ministerului de Interne. Graţie inspiraţiei şi trudei lui Marcel-Dumitru Ciucă, stenogramele au fost scoase din arhive şi tipărite după 1989. Pe la jumătatea stenogramei din 15 aprilie 1946, Mareşalul izbucneşte exasperat: „Rog să fie scrise din nou după dictatul meu. Confuziunea redactării provine din faptul că nu s-au luat decât crâmpee din ceea ce am spus, multe lucruri nu au fost înţelese de stenograf şi am fost continuu întrerupt cu întrebări care constituiau derogări de la firul expunerii; întrebările şi obiecţiunile sunt omise. M. I. Antonescu".

Dintre toate stenogramele de interogatorii luate celor care urmau să fie judecaţi de aşa-zisul Tribunal al Poporului, cea a Mareşalului surprinde prin numărul enorm de corecturi făcute de anchetat pe varianta dactilografiată, care i se aducea spre semnare.

De ce proceda aşa Mareşalul? Ca să nu fie condamnat? Nici vorbă. Mareşalul ştia că tot ce i se întâmpla-de la interogatoriu până la aducerea în faţa instanţei-alcătuiau actele unei piese de teatru cu final inexorabil:condamnarea sa la moarte.

Întrebării îi dă răspunsul însuşi Mareşalul, în şedinţa de judecată din 6 mai 1946. Referindu-se la Stenogramele interogatorilor, el ţine să precizeze în public:  „Când mi s-au dat să le citesc, am găsit lucruri adăugate, care nu le spusesem, alte lucruri care au fost înţelese altfel şi puse altfel, şi atunci am modificat cu mâna mea. Dacă acelea care le-aţi trecut în Arhivă, şi care... să servească şi Istoriei şi preciziunii dumneavoastră, sunt acestea pe care le-am corectat şi le-am semnat (...) atunci le recunosc".

Aşadar, dând curs întrebărilor lui Avram Bunaciu, Mareşalul are conştiinţa că răspunsurile sale vor rămâne în Istorie. Şi nu s-a înşelat. Iată că acum, după mai mult de şase decenii, citim şi recitim răspunsurile  Mareşalului ca pe un document pentru Istorie. Dar, oare, cel care punea întrebările, Avram Bunaciu,   avocăţelul transformat în procuror comunist, era conştient că va rămâne în Istorie nu prin cariera sa de nomenklaturist, ci tocmai prin norocul de a-l fi anchetat pe Mareşalul Antonescu? Greu de răspuns altfel decât printr-o altă întrebare: Dar, oare, cei care au fost la Cazarma Târgovişte în 25 decembrie 1989 aveau conştiinţa că vor rămâne în Istorie nu prin bietele funcţii deţinute ulterior, ci tocmai prin faptul că au participat la Procesul şi Execuţia lui Nicolae Ceauşescu?

Nu cred că au avut sau că o au această conştiinţă măcar acum. Dacă ar fi aşa, şi-ar da seama că sunt căutaţi, chemaţi la televiziuni, intervievaţi nu pentru ce-au făcut şi ce-au dres după decembrie 1989, ci pentru că pot depune mărturie - asemenea lui Victor Stănculescu - asupra felului în care s-a purtat Nicolae Ceauşescu la Proces şi la Execuţie.

Aceste consideraţii ar fi trebuit să le trec în dosarul din „Historia" dacă n-aş fi avut ghinionul să recitesc Stenogramele interogatoriilor din aprilie 1944 după ce revista era deja la tipar.