Autor 4798 vizualizări


Teregoveanul a devenit partizan la 18 ani şi a înfruntat sistemul comunist cu arma în mână. Nicolae Ciurică este unul dintre cei câţiva zeci de cărăşeni care au avut curajul să se revolte şi să semene teroare în rândul securiştilor.

Pentru Nicolae Ciurică, adevărata poveste de viaţă a început la vârsta de 18 ani, atunci când, împreună cu tatăl său, le-a dus de mâncare partizanilor din gruparea lui Uţă.

Acela a fost primul contact pe care bărbatul l-a avut cu grupările din Munţii Banatului, după care a şi devenit omul de legătură al celor din munţi, cu comunitatea locală. Bătrânul este ultimul partizan în viaţă din comuna Teregova, zonă recunoscută pentru mişcarea de rezistenţă anticomunistă din jurul anilor ‘50.

Viaţa de partizan

După ce le-a câştigat încrederea celor din grupul lui Uţă, chiar li s-a alăturat şi timp de patru ani a trăit în pădurile din munte, mai exact, până în 1950, atunci când a fost „vândut” Securităţii.

„Iarna, ne făceam adăpost în pământ, unde şi dormeam. Vara, de teamă ca securiştii să nu ne găsească, eram împărţiţi în grupuri:vreo şapte în total. În toţi acei ani, îmi amintesc că m-a mobilizat şi m-a motivat un sentiment de mândrie, că nu fac ceea ce mi se spune şi că încerc să îi ajut pe oameni să îşi obţină drepturile”, a povestit Nicolae Ciurică, adăugând că, la fel ca toţi vecinii săi, se săturase să fie tracasat psihic de securiştii care mişunau zilnic prin sat şi le luau oamenilor agoniseala de o viaţă. Partizanii atacau periodic secţiile de miliţie şi posturile de jandarmi de la vremea respectivă, ca să semene teroare în rândul securiştilor.

Revolte sângeroase

Bătăliile la care a participat Ciurică, cu arma în mână, au rămas în istorie.
„Chiar dacă lovitura de stat nu a avut şanse, pentru că Teregova era prea departe de capitala României, partizanii au dat o bătălie grozavă. Au fost momente dure de tot. Chiar au omorât două persoane din Teregova, despre care se spunea că erau comunişti şi ofereau informaţii sistemului. Le-au scos ochii. Reacţiile defensive ale partizanilor erau dure. Au atacat chiar şi o unitate de miliţie, după care s-au refugiat prin Luncaviţa.

Contraatacul securiştilor însă, a fost mult mai dur şi, în cele din urmă, i-a nimicit pe cei care au încercat să le dea o lecţie”, a spus istoricul Miodrag Milin, care a scris mai multe lucrări pe tema partizanilor din Banat. În cei patru ani cât a stat în munţi, Nicolae Ciurică a trecut de şapte ambuscade care au avut loc între partizani şi miliţieni.

„Ei adunau date despre noi, urmăreau unde ne ascundem, după care dădeau câte un atac, să ne nimicească. Într-o seară, într-o ambuscadă, ne-au  încercuit. Aveam la mine desaga cu merinde şi Noul Testament. Un glonţ a trecut prin alimente şi prin carte, dar eu am scăpat cu viaţă”, a povestit partizanul.

Îşi cereau drepturile

Partizanii încercau să oprească colectivizarea, dar şi să îi nimicească pe securiştii care terorizau oamenii. Pregăteau o lovitură de stat. „Nu ştiam ce şanse aveam să ne realizăm visul, dar dacă nu am fi încercat, nu am fi ştiut niciodată”, a povestit, mândru, Nicolae Ciurică.
Însemnele partizanilor din Munţii Banatului erau tricolorul şi un ban de 100 cu Regele Mihai, iar toţi cei care aderau mişcării trebuia să depună un jurământ. Mişcarea partizană a fost independentă de cea legionară.

Arestat în comuna Sacu

În 1950, Nicolae Ciurică a fost arestat în comuna Sacu, din apropiere de Teregova. „Trebuia să duc un bilet deputatului țărănist Ion Avram. El susținea grupul de partizani al lui Uță. Au apărut însă,   doi milițieni, care m-au ridicat. Am tras concluzia că am fost urmărit încă din Teregova. Mai târziu, am aflat că trădătoarea mea este Anastasia Benghia, o femeie la vreo 55 de ani, care ne aducea de mâncare. M-a vândut la 01 noiembrie 1950. Rând pe rând, am fost exterminați, împușcați, ori trimiși în închisoare. Eu am executat 10 ani, 3 luni și 8 zile de închisoare, dar în 1965, Dej a dat un decret prin care a permis eliberarea tuturor deținuților politici”, spune partizanul. 

Chinuit în închisoare


„Am fost anchetat la Timișoara, unde am stat până în 1954. De la Popa Șapcă, am fost mutat la Baia Sprie, Oradea și Jilava. Stăteam câte 100 de persoane în aceeași celulă, dormeam pe jos, pe ciment. Când se întorcea unul, în cursul nopții, trebuia ca toate cele 100 de persoane să facă același lucru. De felul meu, am 95 de kg, însă când am ieșit din închisoare avem 38. Cred, totuși, că aș fi murit dacă în mina de la Baia Sprie aș fi muncit, însă am refuzat să fac asta. Stăteam, mă ascundeam, iar când mă prindeau că fug de exploatarea minieră, mă trimiteau zile în șir la carceră. Mâncarea era, de fapt, apă caldă. Mai primeam o dată la două zile arpacaș, ciorbă de morcovi sau de varză”, spune Nicolae Ciurică, care la 33 de ani s-a eliberat din închisoare. Nu a mai vrut nimeni să îl angajeze, dar a avut curajul să înceapă propria lui afacere. „Am cunoscut în închisoare un tăbăcar care mi-a povestit totul despre această meserie, pe care am început și eu să o practic. Deși eram stângaci la început, în timp am prins experiență și am dezvoltat afacerea mea pe plan local. Oamenii veneau cu piela brută și plecau cu haina acasă. Mi-am angajat chiar și ucenici și, în timp, am câștigat foarte bine. A urmat o perioadă prosperă”, spune zâmbind, de această dată, partizanul, care la vârsta de 80 de ani are un singur regret. „Nu am omorât niciun comunist și îmi pare rău și acum că nu i-am omorât”.