Autor 10892 vizualizări


Furculiţa această „unealtă” de bucătărie, îşi trage numele de la latinescu „furca” şi a fost inventată de chinezi, care o foloseau în mod curent, pentru a mânca, în urmă cu 2.000 de ani î.Hr., aşa cum reiese din numeroasele descoperiri arheologice făcute în privincia Gansu, cât şi în alte părţi ale Chinei, unde au fost scoase la suprafaţă asemenea obiecte confecţionate din os, lemn sau metale.

Şi pe teritoriul european, şi anume în satul Cata-Hüyük, din Turcia, a fost descoperit un strămoş îndepărtat al furculiţei, folosit între mileniile VI-III î.Hr., dar printre unii istorici există reţineri că aceste mici furci, găsite aici, ar fi servit ca tacâmuri.

În antichitate furculiţa era folosită pentru fragmentarea fripturii

În antichitatea greacă furculiţa a apărut prin anii 900 î.Hr., dar nu era folosită în mod curent, nici chiar de către cei foarte avuţi. Furculiţa din această perioadă avea doi dinţi foarte mari şi era folosită pentru fragmentarea fripturii, dinţii ei ajutând la desprinderea cărnii de pe o şi la felierea ei, mult mai uşor decât dacă ar fi fost tăiată cu cuţitul. Deşi apare foarte des amintită în scrierile anticilor, oamenii din acele vremuri se foloseau mai mult de degete pentru a introduce mâncarea în gură, furculiţa fiind întrebuinţată mai mult pentru a scoate din oală bucăţile mari de carne fiartă sau pentru frigerea cărnii pe jăratec.

De la greci, furculiţa a trecut la romani, deşi, obiceiul acestora de a mânca alungiţi pe paturi, ducându-şi mâncarea la gură cu degetele, s-a prelungit până târziu, când Renaşterea s-a răspândit în Europa.

Începând cu secolul al VII-lea, la curţile regale din Orientul Mijlociu, furculiţa începe să fie folosită tot mai des la masă, ca din secolul al X-lea, să devină nelipsită de la petrecerile oferite de nobilimea din Imperiul Bizantin.

Prinţesa Argila aduce furculiţa în Europa

Unii istorici bazându-se pe o veche legendă susţin că furculiţa ar fi fost folosită pentru prima dată în Orientul Mijlociu, încă din secolul al VII-lea, iar de aici ar fi fost adusă în Europa în secolul al XI-lea, prin intermediul unei prinţese bizantine. Deşi de-a lungul timpului, legenda a cunoscut mai multe variante, în esenţă subiectul este acelaşi:un nobil italian, Domenico Selvo, moştenitor al dogelui Venţeiei, s-a căsătorit în anul 995, cu prinţesa Argila, din Bizanţ. Zestrea ei cuprindea, printre altele, şi o cutie plină cu furculiţe, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea veneţiană şi pe preoţii de atunci. „Prinţesa obişnuia să-şi taie mâncarea în bucăţi mai mici pe care le ducea la gură cu ajutorul unei furculiţe din aur. Dar Dumnezeu i-a lăsat omului=furculiţe naturale=(degetele) ca să măncânce şi ar fi o insultă la adresa Lui să încerci să le substitui cu instrumente metalice artificiale”, scria Peter Damian, cardinalul Veneţiei, la moartea prinţesei, provocată de o boală incurabilă, interpretată pe acea vreme ca semn de nesupunere în faţa lui Dumnezeu.

O scrisoare adresată regelui francez Ludovic al IX-lea (1226-1270) de către un călugăr franciscan reprezintă o altă dovadă a faptului că la începutul Evului Mediu, furculiţa a fost adusă în Europa din Orient. În cuprinsul misivei, care datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea, călugărul descrie cum tătarii aveau obiceiul de a tăia cu furculiţa, înainte de a mânca, perele sau merele coapte, păstrate în vin. Ei foloseau furculiţa la consumarea fructelor şi a sosurilor dulci, pentru a nu se murdări pe degete. Acest obicei, arăta el în continuare, preluat ulterior de doamnele de la curţile europene, a fost considerat imoral şi interzis de biserică.

Inventarele şi testamentele nobililor din Evul Mediu constituie cele mai bune dovezi că furculiţa nu era un obiect de folosinţă comun tuturor claselor sociale. Cele câteva furculiţe înregistrate, spre exemplu, în inventarul casei, de bijutierii regelui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547), erau confecţionate din metale preţioase, dovadă a luxului ostentativ afişat de monarh.

Furculiţele au fost menţionate şi în inventarul tacâmurilor din argint, al unui nobil din Florenţa, din anul 1361, ca şi în inventarul regelui francez Carol al V-lea cel Înţelept (1364-1380), dar şi în multe alte documente.

În secolul al XI-lea, „micile furci pentru mâncare” au apărut şi în Toscana, dar nu au fost bine primite. Clerul a condamnat folosirea lor argumentând că numai degetele, creaţie dumnezeiască, pot atinge bucatele, care sunt darurile Domnului. Treptat, nobilii toscani au început să-şi comande furculiţe confecţionate din aur şi argint, cu doi dinţi, dar cu toate acestea, ele erau foarte rar folosite, rămânând până la începutul secolului al XIV-lea, o simplă curiozitate destul de costisitoare pentru cei avuţi. În general, italienii s-au adaptat foarte greu cu folosirea acestei ustensile, trebuindu-le aproape cinci secole până când furculiţa a devenit pentru ei un obiect obişnuit la masă. Într-un cod al bunelor maniere din 1530 se scria că:„Este mult mai rafinat să mănânci cu trei degete, nu cu cinci. După aceasta cunoşti omul de neam”.

Regele soare mânca cu mâna

Din Italia, furculiţa a a juns în Franţa, unde, în anul 1380, regele Carol al V-lea (1364-1380) deţinea 12 furculiţe împodobite cu pietre preţioase, dar nici una nu era folosită pentru mâncat, ci doar ţinute în vitrină, ca decor. În 1533, când Caterina de Medici 81519-1589) s-a căsătorit cu regele Henric al II-lea, furculiţa este adusă oficial, din Italia în Franţa. Dar şi francezii, ca şi alte popoare europene, s-au acomodat greu, cu această modă, pentru că ei considerau folosirea furculiţei un obicei de prost gust. Abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, în timpul regeleui Henric al III-lea (1574-1589), furculiţa începe să aibă o mai mare răspândire şi să devină nelipsită de la mesele marilor nobili. În schimb, regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715) considera furculiţa ca pe o unealtă diavolească, el folosindu-se la masă doar de o lingură, un cuţit şi... de mână. Cu toate acestea, se spune că nimeni nu mânca mai elegant decât el, şi nimeni nu a văzut vreodată pete de mâncare pe mânecile sale lungi şi dantelate.

Pentru că printre cei doi dinţi ai furculiţei mâncarea cădea, în secolul al XVII-lea, în Franţa s-a confecţionat furculiţa cu patru dinţi curbaţi, asemănătoare cu cea din zilele noastre.

Thomas Coryate introduce furculiţa în Anglia

În jurul anului 1610, Thomas Coryat, un călător englez în trecere prin Veneţia, este primul englez care foloseşte furculiţa. În însemnările sale povesteşte:„Am observat în toate oraşele Italiei un obicei care nu exista la nici o naţie creştină. Italienii, ca şi o parte din străinii care locuiesc în Italia, se servesc tot timpul la masă de un instrument numit=furculiţă=, de care se ajută pentru a tăia carnea din farfurie;ei ţin într-o mână cuţitul şi în cealaltă furculiţa. Orice individ, care aşezat la masă cu mai mulţi convivi, atinge cu degetele vreo bucată de carne din farfurie, este privit cu ochi răi de comeseni, ca şi cum ar fi comis o mare greşeală. Furculiţele sunt în general din fier sau din oţel, unele sunt din argint, dar acestea sunt folosite numai de gentilomi. Raţiunea acestui obicei este că italienii nu pot suporta să fie atinse mâncărurile lor cu vreun deget, nici măcar al propriilor mâini (...) Eu însumi am considerat că e bine să imit această modă italiană, nu doar cât am stat în Italia, ci şi în Germania şi apoi în Anglia. Ceea ce l-a făcut pe unul dintre prietenii mei, să nu înceteze să mă numească, în glumă, la masă, =furcier=(poartă furcă), doar pentru că mă servesc de furculiţă în timp ce mănânc”.

Şi englezii au ridiculizat la început furculiţa, considerând-o inutilă, şi spunând că „de ce ar avea omul nevoie de furculiţă din moment ce Dumnezeu l-a înzestrat cu mâini?” Un secol mai târziu, această practică avea să devină însă una „la modă”, tot mai mulţi englezi etalându-şi în faţa oaspeţilor, furculiţele din aur sau argint.

În Spania furculiţa se răspândeşte în timpul lui Filip al II-lea

În Spania, furculiţele au devenit cunoscute, cel puţin de către nobilime, în special în perioada „Marii Armade” (1580-1588), când regele Spaniei, Filip al II-lea (1556-1598) a iniţiat o „cruciadă” de reconvertire a Angliei protestante la catolicism. În epava navei „La Gironda”, eşuată pe coasta Irlandei, a fost găsit un număr mare de furculiţe, cu doi şi cinci dinţi, având mânerele terminate sub diferite forme, de la copite de cai până la şerpi sau alte figurine.

Dar, cu toate că moda furculiţei a fost lansată de palat, totuşi mult timp lumea a refuzat s-o folosească, ea devenind subiectul preferat de discuţie a pamfletarilor, bufonilor şi chiar al unor scriitori şi oameni de ştiinţă.

Primele furculiţe folosite pentru a mânca erau formate din două părţi componente unite printr-un pivot, fiind articulate de la mâner şi putând fi pliate, adică strânse n două. Odată cu răspândirea ei, începe şi diversificarea formelor, a dimensiunilor şi a materialelor din care erau realizate. În secolul al XVIII-lea erau la modă furculiţele cu trei sau patru dinţi, aspectul lor fiind aproape asemănător cu cele pe care le folosim noi astăzi.

În unele părţi ale Europei, odată cu răspândirea pe scară largă a acestui tacâm, a devenit un obicei de a realiza seturi de cuţite şi furculiţe ce se păstrau în casete de piele, denumite „ciorăpei”. Puţine case de nobili ofereau însă oaspeţilor cuţite, acestea fiind destul de rare pe atunci. Aşa se explică faptul că fiecare persoană când mergea în vizită, trebuia să-şi aducă propriile tacâmuri pentru a servi masa. Nici chiar hanurile nu erau dotate cu tacâmuri, astfel că, şi aici, călătorii trebuiau să folosească cuţitele şi furculiţele aduse de acasă.

La începutul secolului al XVIII-lea, furculiţa a început să fie folosită şi în Germania, iar către sfârşitul secolului, pătrunde şi în Ţările Române, unde este adusă de bucătarul de origine franceză Louis Etienne Meynard, aflat în slujba domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante.

La începutul secolului al XIX-lea, folosirea furculiţei avea să devină un obicei frecvent şi în America, unde era cunoscută sub denumirea de „lingură pentru despicat”.

În anii ’20 ai secolului trecut s-au realizat furculiţe de inox, un material mult mai ieftin decât argintul, uşor de întreţinut şi care nu interacţionează cu apa, adică nu rugineşte şi nu cocleşte. Aceasta este, de altfel, perioada când furculiţa a cunoscut o varietate de forme şi întrebuinţări, cu ajutorul ei consumându-se diferite alimente:peşte, salată, scoici, fructe, melci, macaroane, prăjituri etc.

Dacă pentru înaintaşii noştri furculiţa era mai mult inutilă, un om din zilele noastre care se foloseşte de mână pentru a lua bucata de carne din farfurie este considerat necivilizat. Eticheta cere ca, alături de cuţit, furculiţa să fie folosită cu regularitate, indiferent de locul şi de momentul în care luăm masa.

Cu toate acestea, gradul de utilizare a furculiţei în lume este total necorespunzător. Astăzi, doar o treime din populaţia globului foloseşte furculiţa pentru a mânca, un sfert din omenire utilizează beţişoarele din lemn, ca acum patru mii de ani, iar ceva mai mult de o treime din locuitorii Terrei continuă să se slujească de degete pentru ducerea mâncării la gură.

""