Autor 20184 vizualizări


Europa Creștină a Evului Mediu n-a fost cu totul ostilă Islamului, așa cum am crede. Au existat inițiative ale unor savanți europeni de a depăși ostilitatea și de a cunoaște mai bine această lume, atât de străină lor, cu care erau în conflict de sute de ani. De cealaltă parte, Islamul s-a închis în sine.

În 1396, o armată cruciată, poate cea mai mare strânsă vreodată, a pornit, sub conducerea Regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, spre Sud-Estul Europei pentru a opri avansul turcilor otomani spre centrul continentului. Ruta cruciaților a urmat cursul Dunării către Balcani. În nordul Bulgariei de azi s-a purtat lupta pentru orașul Nicopole, important din punct de vedere strategic. Acolo, cruciații au fost surprinși de o forță otomană numeroasă și au fost învinși. Cea mai ambițioasă expediție cruciată a Evului Mediu Târziu s-a sfârșit cu o înfrângere umilitoare.

Diplomatul provensal Honorat Bouvet a scris ulterior despre tragedia de la Nicopole. Potrivit acestuia, lipsurile morale ale creștinătății l-au supărat pe Dumnezeu, acesta pedepsindu-i pe creștini prin catastrofa din 1396. Ideea nu era nouă. Clericii moraliști găseau aceleași motive pentru eșecurile cruciadelor  de trei secole încoace. Noutatea la Bouvet a constat în faptul că cel care a pus acest diagnostic nu era creștin, ci musulman, iar diagnosticul său a luat forma unei comparații între societatea creștină și cea musulmană, în favoarea celei din urmă. Spre exemplu, spune Bouvet:creștinii s-au lăsat atrași într-o autoindulgență, în timp ce musulmanii au fost educați prin austeritate. Ne poate părea ciudat că Bouvet, ca un om care se învârtea în cercurile cruciaților, era atât de binevoitor față de musulmani. Existau deci, în Evul Mediu Târziu, și alte opinii ale europenilor față de Islam, nu atât de ostile precum am crede. Diversitatea și modernitatea acestor opnii este surprinzătoare.  

Pentru primele cinci secole de la cea mai timpurie și traumatizantă întâlnire dintre lumea creștină și Islam (din a doua jumătate a secolului al VII-lea), atitudinea creștinilor față de Islam a fost dominată de ignoranță, înțelegere lacunară, ostilitate și frică. Din acest amalgam de sentimente și atitudini, și din alte impulsuri intestine specifice occidentului creștin, s-au născut cruciadele. Un succes relativ, cucerirea Ierusalimului din 1099 a fost urmată de un șir de eșecuri. Deși speranțele rămâneau mari și impulsul cruciat se bucura încă de apreciere în rândul occidentalilor, trebuie să fi fost clar pentru observatorii raționali, cu mult înainte de Nicopole, că Locurile Sfinte nu vor fi niciodată recucerite.

Punți de legătură

Astfel, a apărut o altă modalitate de abordare a problemei:misionarismul, sau încercarea pacifistă de a-i converti pe musulmani la creștinism. Născându-se din reforma bisericească din secolul al XII-lea, această idee a fost cultivată cu precădere în Spania, unde reconquistateritoriilor aflate sub dominația Islamului era o prioritate a principatelor iberice. Procesul a adus numeroși musulmani la creștinism, însă problemele specifice unei societăți multiculturale au rămas acute. Ramón Lull (1232-1315), originar din Majorca, a fost un cavaler, poet, mistic, călător, autor a peste 200 de opere. Lull a învățat limba arabă, a înființat o școală pentru pregătirea misionarilor, iar la conciliul de la Viena din 1311 i-a convins pe clericii adunați acolo să fondeze școli la univeritățile din Paris, Oxford, Bologna și Salamanca, unde să fie studiată nu doar limba arabă, ci și istoria, teologia și filosofia islamului. Lull a murit predicând această idee de cunoaștere reciprocă a cele două lumi, fiind ucis în Tunisia în timp ce încerca să-i învețe pe localnici despre Evanghelii.

La prima vedere, aceste inițiative de secol XIII nu erau cu totul noi și fără precedent. Cândva în anii 1140, un abate de la Cluny a luat inițiativa primei traduceri a Coranului în latină. Motivul lui era însă mai degrabă de ordin polemic:Coranul trebuia tradus nu pentru a fi studiat, ci pentru a fi combătut. Un secol mai târziu atmosfera s-a mai relaxat. Creștinătatea occidentală căpătase acces, prin intermediul traducerilor din arabă în latină, la multe lucrări științifice și filosofice despre lumea islamică. Nevoia de a studia cultura Islamului – în beneficiul misionarilor – a dus la cunoașterea mai amănunțită a credinței musulmane. Privită în mod tradițional ca o formă deviantă a creștinismului, o erezie ce poate fi combătută, Islamul a început să fie privit ca o religie în toate drepturile sale. Conștientizarea, cu timpul, a noțiunii de pluralitate a religiilor a reprezentat o dezvoltare majoră în cultura occidentală. Nu e o coincidență că în acea epocă – circa 1250-1320 – au început misiunile către lumea mongolă și călătoria lui Marco Polo spre China, misiuni ce au dechis ochii Europei față de diferitele culturi și popoare ale lumii.

Inițiativele intelectuale ale lui Lull și contemporanilor săi au eșuat, dar moștenirea spirituală a lui Lull poate fi identificată două secole mai târziu la două personaje. Juan de Segovia a fost un alt spaniol, profesor de teologie la Salamanca. El a fost trimis de universitatea sa pentru a o reprezenta la conciliul de la Basel, desfășurat între 1433 și 1449. El dorea revitalizarea studiului academic al Islamului, iar în acest scop a editat o nouă versiune, trilingvă, a Coranului, :arabă, latină și castiliană. El spera că, pe baza unor noi studii, intelectualii creștini vor dori să inițieze un dialog constructiv cu omologii musulmani. Forumul pentru aceste schimburi culturale urma să fie o conferință academică. Spaniolul dorea identificarea unor puncte de legătură între creștinătate și lumea musulmană, nu a diferențelor.

Contemporanul său, Nicolas de Cusa a mers chiar și mai departe în această direcție. În lucrarea sa, Cribratio Alcorani(Cernerea Coranului), el argumentează că în urma unei analize în spirit potrivit a Coranului se va descoperi că acesta e compatibil cu învățăturile din Noul Testament. Dincolo de discrepanțe și divergențe, există o bază comună. În altă operă, Nicolas devine și mai îndrâzneț. Argumentul lucrării Docta Ignorantia este că adevărul suprem este inaccesibil intelectului uman;înțelepciunea constă în recunoașterea ignoranței, în timp ce adevărul poate fi înțeles doar printr-o intuiție mistică. El s-a apropiat de idea că există mai multe feluri de a ajunge la Dumnezeu, independente de confesiune. Dacă un mistic creștin îl putea găsi pe Dumnezeu, de ce nu o putea face și un sufist musulman?

Uitându-ne la reacțiile creștinilor față de Islam la finele Evului Mediu, putem discerne o varietate de atitudini față de problema care în Spania era numită convivencia, coexistența a două comunități diferite. În practică, această coexistență era fragilă, marcată de prejudicii instituționale și sociale, punctată uneori de violențe. Existau totuși persoane care căutau alternative constructive la confruntări, mijloace pașnice de rezolvare a conflictelor. Aceste experimente medievale au contribuit la conturarea modalităților în care Europa înțelegea și se raporta la celelalte culturi.

Pe de altă parte, lumea islamică avea o poziție cu totul diferită. Călătorii și savanții acestei lumi nu erau interesați (în general;există și excepții) de creștinătate. Să luăm două exemple. Ibn Battutaa fost unul dintre cei mai activi călători din istorie. Timp de treizeci de ani a călătorit aproape încontinuu. Din Nordul Africii a pornit în pelerinaj către Mecca, unde merge de patru ori. A fost în vest, spre Atlantic, spre est în China și Insula Java, în sud spre Cornul Africii, până dincolo de Sahara în Mali. Jurnalele călătoriilor sale au dat cinci volume de însemnări. Dar se pare că niciodată nu i-a trecut prin minte să viziteze Europa creștină.

(Ruta lui Ibn Battuta)

Ibn Khaldun, alt nord-african, a avut o carieră impresionantă ca birocrat, diplomat și judecător, însă el a rămas cunoscut posterității pentru scrierile sale. Ca istoric, a dat dovadă de inteligență și de o perspectivă originală. Marea sa contribuție constă în accentul pe care l-a pus pe ceea ce am numi astăzi ”cauze de mediu”:el susținea că habitatul are efecte asupra culturilor și asupra oamenilor ce trăiesc într-un anumit habitat. El a distins diferite tipare în istorie, identificând o serie de legi ce guvernează dezvoltarea socială din societățile cu caracter similar, dar depărtate în timp și spațiu. Ideile lui Ibn Khaldun au fost provocatoare, dar ele erau limitate la lumea islamică, la o singură civilizație. La un moment dat, el spune că a auzit zvonuri potrivit cărora filosofia și științele înfloreau în Europa Creștină, ”dar Dumnezeu știe ce se întâmplă prin acele părți.” Nici el, nici Ibn Battuta nu erau deloc interesați de occidentul creștin.

Dacă acești observatori ar fi aruncat o privire asupra lumii creștine, ar fi descoperit că ar avea multe de aflat. Iar atunci când Europa și-a extins influența, în secolele XVI-XVII, asupra lumii musulmane, aceasta a fost luată prin surprindere, fapt cu consecințe destul de nefericite. De ce Islamul, înainte atât de receptiv la cultura elenistică, persană și indiană, s-a închis în fața evoluțiilor tehnologice, mercantile și politice ce au transformat Europa Occidentală pe parcursul secolelor XII-XVI? Ar fi avut mult mai multe de câștigat.

 

 

Sursa:http://www.historytoday.com

""