Autor 20115 vizualizări


Preşedintele Academiei Române şi rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, Ioan Aurel Pop, este revoltat faţă de vandalizarea Casei Memoriale Elie Wiesel din Sighetu Marmaţiei şi cere autorităţilor găsirea şi tragerea la răspundere a făptaşilor. În plus, preşedintele Academiei solicită supravegherea permanentă a obiectivului, la fel cum se întâmplă în „Occidentul civilizat”. Pop a reamintit de istoria a Holocaustului în România.

Redăm mai jos întreaga postare de pe Facebook a preşedintelui Academiei:  

„Aflu cu stupoare, cu revoltă şi cu amărăciune că pe un monument închinat amintirii Holocaustului – Casa memorială Elie Wiesel din Sighetu Marmaţiei – s-au scris de curând cuvinte jignitoare, grave, antisemite. Dacă este vorba despre teribilism adolescentin, adică despre un fel de inconştienţă, condamnarea trebuie să vină imediat şi energic, fiindcă din asemenea acte considerate de unii mărunte se pot naşte ulterior tragedii. Dacă este vorba despre gestul unor români maturi, animaţi de sentimente blamate de istorie, atunci gestul este şi mai josnic, şi mai condamnabil, iar autorii se cuvin pedepsiţi exemplar.

Dacă este vorba despre o provocare, venită ca să lovească în acest popor tocmai în anul în care se sărbătoreşte România Întregită, lucrurile sunt la fel de grave şi nu trebuie să rămână în niciun caz uitate. Să ne înţelegem bine, de la început! Muzeul din Sighet comemorează toată tragedia nemaiîntâlnită a unor oameni nevinovaţi, trimişi fără nicio judecată la moarte de oameni vinovaţi. Pentru prima oară în istorie, nu era vorba doar de indivizi trimişi la moarte sau de grupuri mici de oameni vânate de zbirii lor, ci de un popor întreg declarat vinovat şi condamnat la moarte prin exterminare.

Fireşte, mai puţini ştiu azi că nu autorităţile române i-au trimis la moarte la Auschwitz pe evreii din Transilvania răpită în anul 1940 şi dată Ungariei lui Horthy – adică pe Elie Wiesel şi conaţionalii săi –, dar acest lucru, la scara istoriei, are, cel puţin pentru victimele de atunci, valoare de detaliu. Mulţimea de evrei adunaţi în 1944 de prin părţile noastre şi ucişi cu cruzime inumană strigă un singur cuvânt teribil: moartea.

Ei au murit cu „vina” de a fi fost evrei şi pentru ei cauza, instrumentele, autorităţile, motivaţiile pălesc înaintea teribilului rezultat, anume moartea. Prin urmare, o mare parte a omenirii „civilizate” poartă o vină adâncă şi de neşters: condamnarea unui popor la moarte. De aceea, oriunde şi oricând, profanarea unui monument menit să amintească de acel act ruşinos este de neacceptat, de netolerat, de neiertat. În acest an, în care noi, românii, ne gândim mai des la înaintaşii care au făurit România, uităm adesea că printre ei au fost şi etnici neromâni.

Uităm că România interbelică număra circa 800 000 de evrei, dintre care unii aveau înaintaşi morţi la Plevna şi la Smârdan, aveau înaintaşi care lucraseră la Serviciul Sanitar al Armatei Române, care construiseră drumuri, silozuri şi poduri, care luptaseră şi se sacrificaseră în Marele Război, care puseseră umărul la buna funcţionare a noii Românii de după 1918. Uităm că anumite grupări şi forţe din România interbelică i-au blamat, condamnat, pedepsit şi chiar ucis pe unii dintre aceşti evrei români pentru aceeaşi vină de fi fost ceea ce erau, de a fi avut o credinţă, o origine, o limbă.

Uităm că una dintre cele mai active comunităţi din statul Israel este aceea a evreilor de origine română, evrei care au lăsat deoparte toate amintirile triste, toate durerile, toate resentimentele legate de alungarea lor din ţară şi care mai vorbesc româneşte, mai scot publicaţii româneşti, care se mai gândesc cu duioşie la dealurile molcome moldave, la unduirea Mureşului şi a Oltului, la doine şi la hore, la bucatele şi la sărbătorile noastre.

Noi ne străduim în acest an de sărbătoare să-i convingem pe străini că ne iubim ţara aceasta a noastră fără să urâm alte neamuri şi ţări, că am făurit România modernă nu contra altora, ci pentru noi, ca să avem şi noi un adăpost, un stat al nostru, menit să ne organizeze, să ne apere şi să ne reprezinte, aşa cum au toate popoarele. Ne căznim – cel puţin unii dintre noi – să arătăm mereu că patriotismul şi sentimentul naţional curat nu au nimic de-a face cu naţionalismul îngust, cu xenofobia şi cu şovinismul, prin urmare nici cu antisemitismul.

Eu continui să cred sincer că aşa este! Dragostea pentru poporul nostru şi pentru ţara noastră nu poate decât să ne înnobileze şi să ne facă în stare să iubim, să preţuim, să cinstim şi să respectăm celelalte popoare şi state ale lumii. Dar cu manifestări precum cea de la Sighet avem puţine şanse de izbândă. Cum să ne creadă lumea, dacă noi jignim, profanăm, blamăm un alt popor şi încă unul care a trăit Holocaustul?

Cred că din clipa producerii acestei ruşini, autorităţile statului se cuveneau să fie în alertă. Făptaşii trebuie neapărat prinşi şi traşi la răspundere. Nicio justificare nu stă în picioare. Un obiectiv precum Casa Memorială Elie Wiesel trebuie să fie permanent supravegheat. Am predat ani buni la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia şi-mi amintesc cât de mirat am fost când, în ghetoul local (primul gheto din lume, fondat în 1516), am văzut gheretă cu soldaţi de pază şi camere de supraveghere peste tot, în apropierea unui zid al memoriei, unde sunt basoreliefuri de bronz şi liste cu evreii veneţieni deportaţi şi ucişi.

Da, în plin Occident civilizat este nevoie de asemenea măsuri de prevedere. La fel trebuie să fie şi în România, devenită acum, cel puţin formal, parte a Occidentului, a Uniunii Europene. Nu se poate ca acele camere de supraveghere de la Sighet să nu-i fi surprins pe făptuitori. Autorităţile trebuie să ofere urgent soluţia rezolvării acestei situaţii. Altminteri, tristeţea, dincolo de revoltă şi de ruşine, rămâne.

În plină epocă digitală, când planeta se zbate să supravieţuiască în faţa marilor provocări naturale şi social-economice, noi ne războim cu istoria, ne hrănim cu iluzii şi condamnăm fantasme. Şi totuşi, ca educator, nu pot să nu observ aici şi vina unei educaţii greşite, care nu mai pune accent pe om, pe umanitate şi pe omenie, ci pe mecanisme, pe tehnici de manipulare, pe pseudovalori, pe ademeniri. Istoria, ca disciplină şcolară, fie nu se mai face deloc prin anumite locuri, fie se face greşit.

Eu la istorie am învăţat să preţuiesc valorile altor popoare, să învăţ alte limbi decât limba maternă, să ştiu că „somnul raţiunii naşte monştri” etc. Tot la istorie şi la limba latină, am învăţat că Seneca, supărat pe mesajul transmis de dictonul „un om faţă de alt om este lup” (homo homini lupus), a visat să schimbe mesajul respectiv cu altul, anume „un om faţă de alt om este lucru sfânt” (homo res sacra homini). Educatorii au menirea să transmită – mai ales la orele de istorie – idei de dreptate, de adevăr, de generozitate, încununate toate de bunătate.

Ura a orbit raţiunea umană generaţii la rând şi a provocat rele iremediabile. Oare nu ne-am putea pătrunde cu toţii, români şi alte neamuri, de gânduri de bine pentru aproapele nostru, pentru cel de mai departe şi de mai aproape, care vorbeşte altă limbă, are altă credinţă şi alt fel de cântece ori de bocete, dar care este fiinţă umană ca şi mine, simte bucuria şi durerea ca mine şi, evident, simte şi ofensa la fel de acut? Dacă am şti şi am vrea să facem acest lucru, atunci ne-am învrednici să devenim credibili în ochii multora în acest an special, în care cerem lumii să ne accepte, să ne recunoască, să ne preţuiască şi să înţeleagă marea noastră împlinire din 1918.”