Autor 21932 vizualizări


În ultimele săptămâni, în Cornul Africii mii de oameni au murit de foamete în urma uneia dintre cele mai mari secete de până astâzi. Care sunt factorii istorici din spatele acestui dezastru ? S-ar putea spune că seceta este consecinţa unei “furtuni perfecte”. Este convergenţa mai multor factori istorici, începând de la imperialismul secolului al XIX-lea şi progresul ştiinţific, până la industrializarea de origine sovietică din secolul XX şi războiul contra terorii din zilele noastre.

Principala cauză a foametei este, bineînţeles, seceta în sine, consecinţă directă a factorilor climatici care au schimbat direcţia ploilor astfel încât acestea se îndreaptă cu precădere spre Oceanul Indian. Potrivit ultimelor cercetări, un factor cheie al acestor schimbări de direcţie a ploilor este încălzirea rapidă, din ultimii 30-40 de ani, a suprafeţei Oceanului Indian. Acest proces de încălzire în zona adiacentă Cornului a cunoscut o accelerare semnificativă începând cu anii ’70, ca urmare a încălzirii globale generale, dar şi ca o consecinţă a intensificării puterii maselor de aer. Aceste cercetări sugerează că fenomenul încălzirii globale ar fi parţial responsabil pentru creşterea frecvenţei şi intensităţii secetelor din Cornul Africii.


Încălzirea globală, principalul vinovat

Majoritatea climatologilor consideră că încălzirea globală este cauzată de emisiunile de dioxid de carbon produse de om. Aceelerarea procesului din Oceanul Indian şi creşterea frecvenţei secetelor în Estul Africii începând cu anii ’80 ar fi astfel efectele majorării cu peste 25% a emisiilor de dioxid de carbon în ultimele trei decenii.

Aceste emisii de CO2 au cunoscut o creştere constantă după 1946. Cele două războaie mondiale (şi Marea Depresiune din perioada interbelică) au frânat dezvoltarea economiei, menţinând astfel emisiile periculoase la un nivel relativ scăzut. Insă la scurtă vreme după cel de-al doilea război mondial, nivelul emisiilor a început să crească foarte rapid, în special ca rezultat al expansiunii industriale sovietice şi occidentale. Cea mai mare contribuţie la aceste emisii postbelice (între anii 1945-1975) se datorează deciziei lui Stalin de a concura cu Statele Unite ale Americii la industrializarea în masă. Apoi, începând cu mijlocul anilor ’70, emisiile de dioxid de carbon ale Chinei au crescut şi ele vertiginos.


Cauze istorice:de la imperialismul european...

Există însă şi alţi factori legaţi direct de activitatea umană ce contribuie la catastrofa umanitară actuală, anume incapacitatea ţărilor lovite de secetă de a face faţă fenomenului. In primul rând, situaţia politică din aceste ţări joacă un rol important:natura şi stilul guvernelor, şi nivelul ridicat de nesiguranţă induse de războaie civile şi alte conflicte. In ţările din Cornul Africii se desfăşoară la acest moment cel puţin şapte conflicte. In Etiopia, au loc insurgenţele armate în sud-ext (zona Ogaden), în vest şi în zona Oromos şi, în plus, conflicte cu Eritrea. În Somalia, guvernul susţinut de Etiopia şi de Statele Unite luptă de ani de zile împotriva rebelilor islamişti.

Majoritatea acestor conflicte îşi are originea istorică în fenomene geopolitce mult mai largi. Cea mai mare ţară din regiune, Etiopia, are o istorie unică printre ţările africane. În timp ce majoritatea ţărilor de pe continent au fost ţinta intereselor coloniale ale Europei, Etiopia a fost o putere expansionistă şi un avanpost al creştinătăţii într-un continent predominant musulman sau păgân încă din epoca medievală. Timp de secole, ea a beneficiat de relaţii diplomatice cu marile puteri europene şi a ajuns să se considere, din anumite puncte de vedere, ca având valori şi aspiraţii asemănătoare cu cele ale puterilor imperiale din Europa. Astfel, a fost singura ţară africană care a început, în secolul al XIX-lea, propria-i expansiune imperială.

Etiopia, pe atunci denumită Abisinia, a luat parte, împreună cu ţările europene, la ceea ce s-a numit “cursa pentru Africa”, cucerind vaste teritorii de la vecini. Noile teritorii alipite erau diferite etnic, religios şi lingvistic faţă de o Abisinie creştină vorbitoare de limba amharică. In ultimii ani, unele dintre popoarele subjugate în urmă cu un secol şi-au lansat propriile războaie anticoloniale de eliberare, nu împotriva Europei, ci împotriva Etiopiei.

...la conflictele etnice şi religioase

In Eritrea, situaţia este diferită, dar îşi are originile în aceeaşi experienţă imperială. Mare parte a acestei regiuni a fost integrată Abisiniei timp de secole şi a fost condusă de o elită creştină. După ce Italia a pus stăpânire pe Eritrea în 1889, această elită a ajuns, cu timpul, să se considere mai europenizată (din punct de vedere al educaţiei şi al avansului tehnologic) decât restul abisinienilor. Sub conducere italiană, Eritrea a ajuns o colonie prosperă, în special în timpul guvernării fasciste din anii 1920-1930. Apoi, după ce italienii au invadat restul Abisiniei în 1935, au acordat elitei eritreene roluri cheie în administraţie şi politică.

Rivalitatea dintre cele două teritorii a continuat şi după înfrângerea Italiei în cel de-al doilea război mondial. La scurtă vreme după ce Etiopia şi-a reasumat controlul asupra Eritreei, în 1952, localnicii au început lupta pentru independenţă. După 30 de ani de lupte şi circa 300.000 de morţi, teritoriul şi-a câştigat independenţa în 1991. Totuşi, rivalitatea a continuat, iar un al doilea război între cele două ţări (1998-2000) a dus la moartea a încă 100.000 de oameni. Chiar şi astâzi mai au loc ciocniri militare sporadice, şi ambele părţi susţin financiar mişcările de gherilă din teritoriile rivale.

In cea de-a treia ţară importantă din Hornul Africii, Somalia, războiul face ravagii, parţial din cauza unei intervenţii străine mult mai recente – una născută din atacurile din 11 septembrie. Războiul contra terorii a influenţat radical gândirea americană asupra mişcărilor islamiste din întreaga lume (fie ele pro Al-Qaida sau nu). In Somalia, politica anti-islamistă a Occidentului (implementată cu ajutorul intervenţiilor militare etiopiene) a însemnat susţinerea liderilor politici pro-occidentali şi a politicienilor cu o susţinere politică şi geografică relativ fragilă. In schimb, a adus respingerea mişcărilor politice mai puternice, dar mai puţin occidentalizate (precum Uniunea Curţilor Islamice) din cauza naturii lor islamiste. Astfel, una dintre consecinţele acestei situaţii este privarea Somaliei de oportunitatea de a avea un stat funcţional şi un guvern propriu (ales din interior şi nu impus) şi crearea (prin încercările de distrugere a Uniunii Curţilor Islamice) unei mişcări islamiste pro Al-Qaida foarte dure, Al-Shabab.

Războiul în această regiune este doar una dintre problemele politice care împiedică formarea unor politici coerente şi eficiente de combatere a secetelor. Cealaltă componentă cheie este însăşi natura statelor din regiune. Cel mai mare stat, Etiopia, este astâzi unul dintre puţinele state libere de pe continent. Conducerea susţinută de Occident, de origine ideologică marxistă, are China drept model – o ţară lipsită de libertate pe plan politic, dar cu o economie îndreptată spre piaţa liberă. Guvernul etiopian a dezvoltat ambiţii mari cu privire la baraje, structuri de irigare, facilităţi în sistemul de sănătate şi educaţie. Cu toate acestea, conducerea puternic centraliată şi absenţa dezbaterii libere cu privire la problemele de politică slăbeşte capacitatea etiopienilor de a dezvolta strategii eficiente pentru combaterea condiţiilor de secetă care afectează regiunea.

In Etiopia, guvernul comunist susţinut de sovietici din anii 1970-1980 a naţionalizat toate pământurile, iar guvernul de astâzi închiriază pe termen lung mare parte din terenuri către firme străine. Această înstrăinare a pământurilor e folosită pentru aprovizionarea altor pieţe cu alimente, în timp ce propria populaţie moare de foame. In mod similar, şi Somalia se confruntă cu aceeaşi problemă a terenurilor prost întrebuinţate. Fermierii nu pot face investi în măsurile anti-eroziune şi în instalaţiile de retenţie a apei, strategii esenţiale pentru supravieţuirea pe timp de secetă. În plus, majoritatea ajutoarelor financiare venite din alte ţări este direcţionată spre alte domenii precum sănătatea sau educaţia, lăsând agricultura la o parte. Insă fără un sector agricol prosper, ţările din Cornul Africii – cu o populaţie în creştere – nu se pot hrăni şi nu pot rezista perioadelor prelungite de secetă.

""