Destinul unui oficios
„Mogulii“ şi „presa mogulizată“ au devenit în ultimii ani sloganuri tot atât folosite pe cât erau odinioară „Ceauşescu-PCR!“ sau „România a ales-Socialism, Pace, Progres!“ După 1990, ziarele renăscute au acordat mii de pagini analizei cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. S-a încercat să se explice cum a fost posibil ca intelectuali, oameni de cultură, artişti, mari scriitori să se dedice slăvirii „geniului Carpaţilor“. Părea de neconceput.
Acum, în 2011, fenomenul „mogulizării presei“, ajuns în prima linie a propagandei politice, este similar, deşi folosit în sens invers:trusturile nu sunt acuzate că-l proslăvesc pe conducător, ci, din contră, că îl denigrează. În fond, ar fi cam acelaşi tip de acţiune, adică tot manipulare, dar nu pozitivă, ci negativă. În acelaşi timp, din partea cealaltă a baricadei, se acuză presa „oficioasă“ care ar face exact pe dos din ceea ce face „presa mogulizată“. Cu alte cuvinte, unii pupă şi ceilalţi înjură, toţi la fel de pătimaş, toţi la fel de propagandistic. Iarăşi de neconceput, iarăşi subiect de scandal.
Expresia „epoca de aur“ nu e inventată de comunişti
Odată dictatura regală instalată, Regele vrea mai mult. Nu mai este mulţumit cu laudele apărute prin ziare. Are nevoie de trustul său pe care îl construieşte printr-un simplu ordin adresat omului său de încredere, Armand Călinescu. Oficiosul se va numi „România“ şi va fi condus de un nume greu:scriitorul Cezar Petrescu.
Numărul omagial din iunie 1940, dedicat împlinirii a zece ani de glorioasă domnie, atinge perfecţiunea în materie. Publică texte de laudă Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Ressu, Ion Jalea, Camil Petrescu. Statul român stătea să se prăbuşească şi intelectualii neamului găseau cuvinte uluitoare pentru preamărirea Suveranului. „Rege reformator“, „deceniu de transformări fundamentale“, „epocă de aur“. Iată că nici măcar „epoca de aur“ nu este inventată de propaganda comunistă şi de comisarii ei, ci aparţine unor nume mult mai glorioase ale intelectualităţii româneşti.
Şi ce se întâmplă cu România? În ciuda măreţiei şi înţelepciunii marelui şi unicului Conducător, ţara e ruptă în numai câteva săptămâni. Se duc Basarabia, Ardealul de Nord, Cadrilaterul. Laudele n-au folosit la nimic, orbii s-au aruncat în prăpastie. Şi oficiosul „România“? Nici nu apucase Carol al II-lea să abdice şi deja Cezar Petrescu dădea tonul adulării generalului Antonescu, noul „Salvator“ al ţării. Apoi ziarul este închis. „Salvatori“ vor apărea în continuare.
