Autor 2227 vizualizări


Am iniţiat un sondaj cu întrebarea „Care au fost cei mai buni 10 ani din istoria noastră?”. Printre răspunsuri am regăsit tranziţia de după socialism, perioada interbelică, domnia lui Carol I, dar şi antichitatea.

Există lucruri în trecutul nostru, ca ţara şi societate, a căror sumă dă România de astăzi. E o ipoteză cu multe resturi, de la felul în care ne purtăm unii cu ceilalţi, în spaţiul public, până la interminabilele conflicte politice, în stare să pună milioane de români pe poziţii opuse, chiar şi pe timp de pace.

Cum au ajuns aici istoria românilor, politica, societatea şi ţara lor? O serie publicistică demarată de „Adevărul” în colaborare cu platforma media „România de la zero” şi-a propus să ofere câteva răspunsuri. Am plecat de la izbucnirea isterică din preajma referendumului de demitere a preşedintelui Traian Băsescu, desfăşurat în iulie 2012, încercând să desenăm, fie şi schematic, locul în care ne aflăm. De unde venim însă? Şi ce purtăm cu noi pentru mai departe?

Încă o ipoteză:dacă locul din care venim spune ceva şi despre locul spre care ne îndreptăm, atunci e important să aflăm cum se raportează românii obişnuiţi la un ipotetic deceniu de aur traversat de România. Ce recuperăm din trecut poate fi prima cărămidă pusă la baza efortului de a construi viitorul.

Raluca Bragarea, 39 de ani, profesionist în comunicare:Decada ’90 a fost memorabilă:transformările individuale şi colective postdecembriste au avut o frenezie pe care nu am mai reîntâlnit-o în anii care aveau să vină. Atunci am intrat prima oară în cabina de votare, alegerile erau libere şi pe bune, chiar dacă în Duminica Orbului. Am urmărit primul campionat mondial de fotbal, mai ceva ca microbiştii cu vechime, am văzut prima reclamă profesionistă, la “Adidas torsion”, am călătorit pentru prima oară în afara ţării. Televizorul şi politica le-am mâncat pe pâine, chiar şi atunci când lucrurile o luaseră razna. Îmi păsa de toţi şi de toate. Cred însă că decada cea mai bună e undeva înainte, după 2020. Vom fi mai toleranţi şi mai atenţi cu ce se întâmplă în jurul nostru, vom lua un an liber, sabatic, de la muncă pentru a urmări un vis sau o pasiune mai veche. Cu sufletul împăcat ne vom trimite copiii la şcoala de cartier, vom merge mai mult cu bicicleta şi ne vom saluta între noi.

Silviu Rogobete, 49 de ani, diplomat:A evalua axiologic istoria unei ţări, oricare ar fi ea, în unităţi compacte de timp precum decade, cincinale, centenarii, este un exerciţiu dificil dacă nu chiar imposibil. Aş prefera să vorbesc de o sumă de ani care să ajungă la numărul zece. Aş include în această suma acele perioade în care se cultivă, în ascuns sau la vedere, un spirit de libertate croit împotriva oricăror determinări sociale sau politice. La nivel personal, spre exemplu, asemenea ani au fost aceia în care a-ţi asuma identitatea creştină era un risc real, fiind însa un exerciţiu semnificativ de libertate. Ar fi apoi anii de solidaritate hrăniţi de speranţa pentru un destin naţional nou:perioada revoluţiei anticomuniste, reaşezarea ţării în destinul ei european şi euroatlantic, perioadele de consolidare a instituţiilor democratice ale statului şi nu în ultimul rând episoadele de preocupare autentică pentru sprijinul celor cu adevărat în nevoi.

Michael Shafir, 68 de ani, profesor universitar:Pentru mine, cea mai urâtă şi ruşinosă în acelaşi timp perioadă din istoria României a fost perioada Holocaustului, deşi mă întreb uneori dacă nu tot atât de ruşionoasă este contemporaneitatea în care victimele acestuia sunt a doua oară ucise de către istoricii negaţionişti şi cei care trivializează Holocaustul. Cea mai frumoasă perioadă? Perioada domniei lui Carol I şi a lui Ferdinand, în care s-a încercat punerea bazelor democraţiei instituţionalizate, dar şi prăbuşirea comunismului, şi cam din aceleaşi motive. Tot felul de adepţi ai teoriilor conspiraţioniste s-au specializat în denigrarea acestor perioade. Ei sunt diferiţi, dar împărtăşesc aceleaşi valori primordiale:plasarea comunităţii asupra individului. Adică exact a aceloraşi valori care au distrus ctitoriile politice ale lui Carol I şi Ferdinand şi au persiflat “annus mirabilis” 1989.

Petra Gherasim, 23 de ani, organizator de evenimente:Pentru ca sunt foarte dezamăgită de ce se întâmplă la toate nivelurile în România, primul impuls a fost să spun perioada interbelică, dar paseismul nu ştiu dacă este cea mai bună soluţie. Toţi avem tendinţa să idealizăm trecutul, dar nu ştim precis cum era perceput momentul la care ne raportăm de către cei care l-au trăit. Îmi imaginez totuşi că la nivel cultural cel puţin, România o ducea foarte bine în perioada interbelică. Deci, iată că nu mă pot restrânge la doar zece ani. Ce pot însă face este să remarc efervescenţa existentă atunci în jurul oricărui tip de act cultural. Fundaţia «Carol I », azi Biblioteca Centrală Universitară, era plină de tineri care dezbăteau toate teoriile absorbite în timpul lecturilor. Existau enorm de multe teatre şi condiţii propice pentru montarea oricărui spectacol. La Ateneul Român erau invitaţi cei mai în vogă muzicieni ai vremii (cine nu mă crede poate de exemplu consulta „Jurnalul” lui Jeni Acterian). Orice carte publicată arată că nivelul intelectual era cu mult mai ridicat, din moment ce Mihail Sebastian la vârsta de numai 22 de ani scrisese «Oraşul cu salcâmi » (nu îl publicase încă). Oamenii erau mai serioşi în gândire, politeţea era o regulă de aur, bunul-simţ părea că tronează peste tot. Din punctul meu de vedere anii României interbelice au fost cei mai fecunzi la nivel cultural.

Paul Dumitru, 25 de ani, freelancer în comunicare:Oricât aş încerca să identific o „cea mai bună decadă” a României mă împiedic în instabilitate şi în necunoaştere. După 89, nu văd nicio decadă prea fericită. În niciun calup de 10 ani de până acum nu s-au rezolvat lucruri cruciale despre istoria recentă:adevărata faţă a Revoluţiei, mineriadele, perioada în care premier a fost Năstase, ultimele deflagraţii politice din vara lui 2012. Înainte de '89, comunismul sigilează practic o bucată mare din istorie pe care pune eticheta „compromis”. Cam aşa au fost anii ăia, compromişi. Mergând şi mai înapoi ajungem la Al Doilea Război Mondial, iarăşi un moment mai degrabă tensionat decât bun. Tind să mă uit la perioada de oarecare prosperitate (economică, politică şi culturală) din perioada interbelică, doar că orice scade sub anul '89 e din cărţi. Nu am trăit acele vremuri. Dacă mi-ai da de ales de la Revoluţie încoa', aş spune fără ezitare că ultimii 10 ani au fost decada cea mai bună. Şi pentru o bună bucată de timp, „ultimii 10 ani” va fi probabil răspunsul universal, fiindcă în ciuda oricăror fluctuaţii, mai bine nu a fost. Măcar acum evoluăm, mediul privat a luat avânt, libertatea de expresie, puterea fiecărui individ e în creştere. Asta e cel mai important.

Cristina Muntean, 31 de ani, consultant în comunicare şi media trainer:Cred că cea mai bună decadă e cea din faţa noastră. Sper ca românii care muncesc sau există în străinătate vor găsi puterea şi motivaţia să se întoarcă în ţară şi să creeze o masă critică suficientă pentru schimbare.

George Dragomir, artist vizual:Cred că cea mai bună perioadă din istoria României a început la 24 martie 2004, când Romania s-a alăturat NATO. Această alăturare a dus la emanciparea ţării noastre în plan internaţional..."spune-mi cu cine faci alianţe şi îţi spun cine eşti". Începând de atunci, singura ţară latină şi majoritar creştin ortodoxă din lume, devenea atractivă şi de încredere pentru marile alianţe/puteri economice ale planetei. De aşteptat, a urmat alăturarea României la Uniunea Europeană, poate una dintre cele mai tari alianţe pe care le-a făcut ţara noastră de secole. Ce înseamnă aceste alianţe? Încet, încet, românii de pretutindeni încep să înţeleagă cele două feţe ale cortinei planetare şi că, după multă vreme pierdută, suntem de partea bună. În ce priveşte peronajele politice ale momentului cu ifose mesianice, nu sunt decât nişte accidente mai mici sau mai mari pe drumul ales de aliaţi.

Adrian Răileanu, 36 de ani, social media manager:Cea mai bună decadă din istoria culturală a acestei ţări a fost, desigur, 1930-1940, când Eliade, Cioran sau Tzara puneau România pe harta culturală a lumii. Cea mai bună perioadă din punct de vedere politic tocmai a trecut, odată cu intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană. Cea mai bună decadă din punct de vedere istoric a durat cât domnia lui Carol I – mai multe decade. Dar toate astea nu au nici o relevanţă atunci când vorbim despre istoria personală:pentru mine, cea mai frumoasă decada au fost „anii 90”.

Anii 90. Între începutul trimestrului al II-lea din anul şcolar 1989-90, atunci când s-a renunţat la cravata de pioner, şi The Best Of-ul Blur din 2000, s-a desenat viaţa, aşa cum o ştim noi astăzi. A fost perioada în am ales să ignorăm tot ce învăţasem până atunci, perioada în care am asimilat, pe repede-înainte, cincizeci de ani de cultură şi civilizaţie „made in west” pe lângă care părinţii şi bunicii noştri trecuseră fără a se intersecta major.

În anii 90, am reinventat reguli numai pentru noi şi totul era permis pentru că nu se mai putea interzice nimic. Atunci am învăţat să gândim şi am descoperit Universul într-o perioadă în care libertatea era deplină. În societatea care abia se năştea cu chin şi strigături, noi, cei „cu conştiinţa în trezire” în acei ani, am reuşit, în mare parte, să impunem valori pe care tocmai le descopeream. La acele repere ne raportăm şi acum, atunci când măsurăm normalitatea. I love the `90s.

Ion M. Ioniţă, 49 ani, ziarist:La o asemenea întrebare sunt tentat să răspund că cei mai buni 10 ani au fost între 100-110 după Hristos. Este perioada în care Dacia este cucerită de Traian. Statul dac devine parte a Imperiului Roman şi Dacia intră în Uniunea Europeană de atunci. Şi chiar în spaţiul Schengen al antichităţii. Consecinţele sunt definitorii pentru tot ce a urmat în acest teritoriu timp de 2000 de ani. Suntem români şi vorbim o limbă latină, am avut drumuri care au dus la Roma, am ştiut ce este apa caldă, am căpătat o administraţie care a construit oraşe, a dezvoltat comerţul, a pornit economia şi a crescut PIB-ul. A dezvoltat şi turismul la Marea Neagră, dacă e să ne gândim la Ovidiu, de exemplu. E drept poetul a ajuns la Tomis ceva mai devreme, dar oferta all-inclusive a litoralului nostru a rămas de neschimbat încă de atunci şi mai este valabilă şi astăzi. Să nu uităm că romanii au privatizat cu succes Roşia Montana lucru de neînchipuit astăzi, 2000 de ani mai târziu. Ce s-a mai întâmplat atunci? Coloniştii romani au desoperit frumuseţea femeilor autohtone, ceea ce urmaşii lor din Italia fac în număr mare şi în zilele noastre. Romulus şi Remus plus lupoaica au ajuns şi la Bucureşti, cei doi gemeni dispărând frecvent de sub mama lor adoptivă pentru a fi transformaţi în tingiri, cazane şi alte obiecte de utilitate casnică. Totuşi, reapar repede la locul lor reamintindu-ne că toţii de la Râm ne tragem. În baza acestor argumente, cred că aceştia au fost cei mai buni ani, deşi nu se referă strict la istoria românilor. Dar, cred că se încadrează, at large după cum spune tot latinul care astăzi vorbeşte englezeşte.

Mircea M. Popescu, 31 de ani, inginer:Mi-aş dori să pot răspunde întrebării pe care aţi lansat-o cu atâta generozitate editorială către mase, către noi românii de bine care încă stăpânim măsura. “De la Zero” (originea lucrurilor), cincinalul, decada, punga cu galbeni în povestea de odată şi de azi din prime time (1 Octombrie 2012). Ocaua şi ulciorul la vreme de pace şi războiu, măsură şi dreapta socotinţă (Dă-ne Doamne Catedrală!), după obiceiul locului. Ferindu-mă de “Capcanele Istoriei”, câţi oameni de bine nu căpătat probleme spinale din cauza lor (!?), revin şi spun:“cauzalitatea în succesiune şi cea de repeţire” nu ne sunt străine. Ştim bine că “oamenii mari ai unei ţări nu se numără... după cum literatura, filosofia, arta nu sunt afacere de statistică” (încă de la A.D. Xenopol, Una Mie Nouă Sute Şase). Dar dacă patria înseamnă cu adevărat pentru noi, balcanicii scăldaţi în “blood &mud” (postmodern ne balăcim fără să prea ştim bine de ce o facem în ...“cool”), colecţia cu fotografiile jucatorilor din echipa naţională de fotbal, atunci revăd deceniul copilăriei şi adolescenţei mele marcate de Italia Novanta, nopţile americane şi franceze, notti magiche! Câştig un răspuns dar îl pierd pe altul. Nu există Istorie există istorii:Coppa del Mondo şi Mineriada, World Cup şi Caritas, Coupe de Monde ... Viorel Lis este primar general al Bucureştiului. Aştept Copa do Mundo 2014.

Florin Iaru, 58 de ani, poet:Dacă e să-mi judec viaţa în decade, nu-mi iese la socoteală. Cred că fac parte din larga majoritate a celor cărora, punându-şi viaţa cap la cap, le dă întotdeauna cu virgulă. Un observator extern m-ar putea contrazice, pentru că, privită de sus, viaţa mea pare un cortegiu de succese. În deceniul nouă al secolului trecut am debutat în literatură şi am participat la o revoluţie (în cea mai frumoasă zi de când mama m-a făcut). Restul, adică traiul înghesuit şi apăsător de zi cu zi, plictiseala şi lipsa de libertate, nu se pune la socoteală. Deceniul zece a fost cel al speranţelor, al activismului, al primelor voiaje în străinătate, al aventurilor cotidiene şi al speranţei. Speram, zi de zi, într-o Românie mai bună şi mai dreaptă. Speranţa a fost una, realitatea, la sfârşitul zbuciumatei decade, alta. Când a venit anul 2000, eram sărac lipit, fără speranţă şi înfrânt politic. Ce a urmat ar trebui să se numească perioada calmă maturitatea conservatoare. De aceea, ar mai trebui să spun că am încetat să muncesc în trei părţi, am redus motoarele, am ajuns la o oarecare stabilitate. Dar, cum spune poetul, in my beginnind is my end (în început îmi e sfârşitul). Mileniul trei a însemnat, deopotrivă, manelizarea societăţii, scufundarea solidarităţii, intrarea în rutină, un soi de consumism odios, aplicat la oameni. Am învăţat să ne mâncăm semenii, am devenit canibali mediatici.Prin urmare, dacă încerc să mă acopăr cu plapuma celor trei decenii, ori rămân cu picioarele pe dinafară, ori cad din pat. Au fost clipe şi zile, prieteni şi izbânzi, împletite atât de dialectic cu opusul lor, că se sparie gândul. De aceea, am să vorbesc doar despre clipa revelaţiei, dintr-un deceniu aproape tragic şi neapărat eroic. Pe 21 august 1968, armatele Pactului de la Varşovia intrau în Praga. Sprijinit de Radio Europa Liberă, ascultam cum se surpa o lume. Apoi, la televiziunea română, micuţul, bâlbâitul lider al PCR a ţinut un fulminant discurs antisovietic. Atunci am hotărât că merită să mor pentru ţara mea.

Diana Oncioiu, 28 de ani, liber profesionist:Cea mai bună decadă? Aş spune anii ’90 pentru un nou început, pentru primul exerciţiu democratic după aproape jumătate de secol, pentru entuziasmul şi dorinţa de a schimba ceva insuflate oamenilor de idei precum democraţie, libertate. E drept, am avut conflicte interetnice, mineriade, dar şi manifestaţiile din Piaţa Universităţii, primele alegeri libere şi poate singura politică comună a partidelor politice din România – aderarea la UE şi NATO. În anii ’90 am învăţat să vorbim un limbaj care ne era strain, am avut prima confruntare cu trecutul mai puţin democratic şi, stângaci, am încercat să ni-l asumăm. Au fost anii în care naivii, idealiştii credeau că pot schimba România şi nimic nu i-a împiedicat să încerce. După 2000 oamenii aceştia au dispărut, au început să tacă tot mai mult, să se complacă. A fost nevoie de încă 10 ani să ne recuperăm vocea. Să nu uităm că “protestatarul”, varianta românească, este un produs al anilor ’90.

Ciprian Necula, 33 de ani, activist pentru drepturile romilor:Iniţial, când am primit întrebarea, m-am gândit la perioada paşoptistă şi la modernizarea României – dar, atunci în Principatele Române încă exista sclavie. Perioada reformelor lui Cuza, cu siguranţă, pentru noi, cei din secolul XXI, a fost una dintre cele mai bune perioade din istoria României, dar mă întreb ce a însemnat pentru oamenii acelui deceniu. Apoi, m-am gândit la “democraţia interbelică”, perioada în care s-a dezvoltat şi mişcarea antidemocratică, în care s-au comis crime politice, în care diferenţele sociale şi etnificarea problemelor au devenit relevante în relaţiile sociale, politice şi economice. De altfel, fiecare deceniu a avut lucruri bune într-un echilibru permanent cu cele negative – comunismul se află în această situaţie (în comunism, membrii unor comunităţi marginale au devenit pentru prima dată în România cetăţeni egali de facto).

Această analiză cred că trebuie să fie mai amplă şi să analizăm din diverse perspective “cel mai bun deceniu din istoria României”. De exemplu, cel mai bun deceniu de concerte îl trăim acum. Am avut Rolling Stones, AC/DC, Metallica, Iron Maiden, Pink, RHCP, chiar şi Lady Gaga! Sau, din perspectiva unui suporter de fotbal, probabil, cea mai bună perioadă a fost atunci când echipa naţională de fotbal a României chiar exista. Deci, nu există deceniu perfect, ci doar evenimente sociale, economice politice, culturale, sportive care ne determină să etichetăm ca “cea mai bună..” reducând un deceniu la ceea ce este relevant pentru noi.

Robert Miklos, 44 de ani, publicitar:Dacă analizăm "cel mai frumos deceniu” cred că e de bun simţ să îl numeşti pe cel în care te-ai simţit cel mai frumos. Pentru mine deceniul cel mai bun a fost cel dintre 20 şi 30 de ani. Atunci am fost nemuritor, aveam un curaj nebun în a ignora viaţa, în a paria împotriva ei şi, bineînţeles, în a pierde pariurile cu zâmbetul pe buze. Atunci m-am îndrăgostit prima data serios şi atunci, pentru prima dată, n-am ştiut că nu va dura o veşnicie. A fost practic singura perioadă în care eram suficient de independent încât să fac ceea ce credeam că vreau şi suficient de inconştient încât să traiesc la maximum fiecare clipă, fără să-mi fie frica de ceea ce va urma. Am intrat în deceniu visând şi curios totodată să vad cum e viaţa, ce viitor "mă va copleşi", căci deja ştiam sigur că orice viitor copleşeşte, şi am părăsit deceniul tot visând şi sperând că nu are cum să fie altfel, decât bine.

În niciun alt deceniu, dacă le socotesc aşa, nu mi s-a întâmplat să fiu atât de lipsit de griji şi totuşi independent. Viaţa e frumoasă chiar dacă nu e o prajitură, însă erodează, oboseşte şi chinuie vieţuitoarele. Poate că tocmai de aceea e frumoasă. Eu cred că am reuşit să trăiesc în acel deceniu cât alţii în două-trei decenii şi asta poate avea importanţă la o judecată de apoi zilnică, întâmplătoare sau care nu are loc niciodată. E, normal, vorba de infatuare, însă dacă nu eşti infatuat nicicând în viaţă, nu ai cum să o înţelegi, cum s-o simţi pe propria-ţi piele, cum să-ţi terfeleşti sufletul şi cum să încerci să renaşti, să te schimbi, să încerci să fii altfel. Chiar dacă este o vorbă care spune că nu trebuie să ne străduim să fim altfel. Este suficient să fim buni. E destul de altfel...

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro

""