Autor 2833 vizualizări


Adesea, personajele numite mageiroisunt tratate cu consideraţie în diferite împrejurări, astfel încât istoricii ezită între a-i considera bucătari profesionişti şi a le atribui o funcţie sacerdotală, de sacrificatori. De altfel, anticii exploatează frecvent această posibilă confuzie:despre primul tiran al Sicyonei, Orthagoras, Diodor din Sicilia scrie (8.24) că era fiul unui anume Andreas, de fel mageiros, şi că Orthagoras însuşi ucenicise în această îndeletnicire. 

Tirani şi bucătari

Tiranii epocii arhaice sunt deseori consideraţi persoane de rang inferior de către adversarii politici, care se înfăţişează a fi singurii de neam;asta nu înseamnă însă că e şi adevărat. Dacă scrutăm cu atenţie faptele, aşa cum a făcut-o cercetarea referitoare la această perioadă din epoca arhaică, constatăm că de fiecare dată tiranii provin din vechi familii de neam ales, dar care sunt ţinute oarecum în marginea sferei aristocratice de câte un amănunt, o particularitate a statutului lor. De exemplu, ştim că Orthagorizii nu erau de neam dorian, ca nobilii care stăpâniseră cetatea înainte de instaurarea tiraniei, şi că fuseseră susţinuţi în dobândirea puterii de sicyonienii care se considerau ionieni. În acest context, acuzaţia care li s-a adus, aceea de a fi de neam prost, atrage probabil după sine şi calificarea lor ca simpli bucătari şi măcelari, mageiroi, în ciuda faptului că diferite amănunte din biografia care li se atribuie şi lui Andreas, şi fiului său, Orthagoras, nu se potrivesc deloc cu imaginea unui personaj de rang inferior. 

Astfel, în pasajul amintit mai sus, Diodor relatează că Andreas a făcut parte din ambasada sicyonienilor la Oracolul din Delfi, ceea ce sugerează cu totul alt statut decât cel de măcelar. Cu acest prilej, Pythia le-ar fi prezis sicyonienilor că urmaşii lui Andreas vor cârmui cetatea, purificând-o, vreme de o sută de ani, şi prezicerea s-a adeverit, căci Orthagorizii au stăpânit Sicyone de la 676 a.Chr. până spre finele secolului următor, şi au rămas celebri mai ales prin reformele de caracter politico-religios, considerate purificatoare pentru cetate.

Bucătarii la Olimpiadă

Tocmai de aceea, e mult mai convingătoare ipoteza după care Orthagorizii ar fi fost la origine un genos – o familie nobilă – specializată în sacrificii şi ritualuri conexe, tot aşa cum va fi fost şi un anume Chorbos din Elis, mageiros, despre care aflăm că ar fi stabilit în 776 a.Chr., la Olympia, un nou record la alergare, şi că anume această străveche victorie olimpică ar fi fost consemnată, permiţând sofistului Hippias, originar tot din Elis, dar activ la Atena în vremea lui Pericle, să alcătuiască prima listă de învingători la Jocurile Olimpice;şi, pe această bază, primul sistem cronologic coerent, bazat pe succesiunea Olimpiadelor. Nici bucătarii, nici măcelarii nu aveau mijloacele şi statutul necesare pentru a participa la asemenea competiţii, cel puţin în epoca arhaică. Mai târziu, mai ales de prin secolul al IV-lea a.Chr., competiţiile panelenice sunt tot mai mult treaba unor profesionişti ai atletismului, şi în cazul lor nu obârşia sau averea părintească, ci propria performanţă contează. 

Sfinxul din bucătărie

E probabil că meseria propriu-zisă de bucătar păstrează totuşi ceva din prestigiul ritual al sacrificatorului, căci, cum scriam şi în articolul precedent, un cetăţean născut liber putea să exercite în teorie majoritatea covârşitoare a funcţiilor publice, cel puţin la Atena. Aici, el poartă numele de maison, în vreme ce un bucătar venit de la ţară, având o pricepere limitată şi slujind în casa unui parvenit fără vreun rafinament, era poreclit tettix, greierele. Ceva mai târziu, în secolul al IV-lea, comediografii din perioada medie au inventat o poveste după care un oarecare megarian pe nume Maison ar fi venit la Atena, şi acolo ar fi născocit feluri de mâncare care ajung repede la modă;dintr-un motiv oarecare, el e poreclit Sfinxul, şi poetul comic spune despre el:„Un sfinx cu chip de om, şi nu un bucătar/ Mi-am luat, vai mie, în gospodărie./ Un sfinx, pe zei, pe care nimeni nu-l pricepe/ când bombăne enigme din ţinuturi neştiute”. Vă amintesc, dacă mai era nevoie, că în tradiţia greacă sfinxul este „sfinga”, o fiinţă monstruoasă de sex feminin, renumită pentru enigmele pe care doar Oedip putea să le dezlege.

Bucătarii la teatru

Bucătarii, şi mai ales bucătarii de lux, sunt deseori eroi de comedie începând încă din vremea lui Aristofan. E semnificativ, probabil, faptul că în tradiţia teatrului comic atenian, mai toţi bucătarii sunt peste măsură de mândri de talentul lor, şi se laudă cât îi ţine gura pe scenă, dacă nu cumva şi în viaţă. În asemenea măsură e acesta un topos, un loc comun al comediei medii mai ales, încât John Wilkins i-a consacrat o foarte interesantă monografie, intitulată chiar Maestrul bucătar lăudăros . Titlul i se datorează în mare măsură lui Athenaios din Naucratis, vechiul nostru prieten din sec. II p.Chr., datorită căruia putem citi şi fragmentele de comedie pe care îşi întemeiază Wilkins cercetarea. Într-advăr, în cartea a VII-a a Erudiţilor la cină, discuţia despre bucătari – parte a unei conversaţii mai lungi despre diferiţi tehnicieni care obişnuiesc să se laude, începând cu medicii – începe astfel (7.303a-315b):„Întregul trib al bucătarilor e predispus să se laude, aşa cum ni-i înfăţişează Hegesippos în Fraţii, unde aduce în scenă un bucătar lăudăros:«A. Domnul meu, multe s-au spus de către tot soiul de oameni despre arta gătitului. Ori poţi dovedi că ne poţi spune ceva inedit în comparaţie cu celelalte autorităţi în domeniu, ori nu mă mai obosi. B. N-o lua aşa, Syros. Mai bine să fii convins că eu sunt unicul în lume care a descoperit amănuntul care desăvârşeşte arta culinară. Şi nu am decoperit-o din întâmplare, doar fiindcă am purtat un şorţ vreo doi ani, ci după ce am petrecut o viaţă de om studiind şi experimentând această artă în toate ramurile ei, cu toate soiurile de legume care există, cu toate felurile de peşte mărunt fript, cu toate ciorbele de linte posibile. Da, amănuntul desăvârşirii, îţi spun. Când o să am ocazia de a servi la o cină funerară, în clipa în care se întorc toţi de la înmormântare cu veşminte cernite, taman atunci o să ridic capacul de pe oală şi o să-i fac pe toţi cei îndoliaţi să râdă. Asemenea gâdilici or să simtă ei în burtă că o să se creadă la nuntă, nu la praznic. A. Dar cum? Când o să le oferi ciorbă de linte şi peşte mărunt? Zi-mi repede! B. Asta e un fleac. Dar, dacă am tot ce-mi trebuie, şi pot să organizez bucătăria cum vreau eu, o să vezi, Syros, cum se repetă întâmplarea din timpul Sirenelor de demult. Aromele vor fi atât de ispititoare încât nu va fi om care să poată să-şi vadă de drum. Fiecare trecător va încremeni în prag, cu gura căscată, înţepenit şi fără grai, până ce vreun trecător care şi-a astupat nările o să vină în goană şi o să-l târască de-acolo A. Eşti un artist de vază. B. Nici nu ştii cu cine stai de vorbă. Uite, văd în public mulţi care şi-au mâncat averea de dragul meu!»”.