Autor 4894 vizualizări


În martie 1854, atunci când Marea Britanie și Franța au declarat război Rusiei, un mare entuziasm belicos a cuprins opinia publică franceză și cea britanică. Astăzi, aceleași mari puteri occidentale sunt foarte departe de o stare de spirit favorabilă unei confruntări militare cu Rusia. Chestiunea orientală, niciodată rezolvată mulțumitor pentru toți actorii implicați în dramă, reizbucnește periodic și, în pofida reluării unui scenariu asemănător, nimeni nu pare a fi dispus să învețe ceva din lecțiile istoriei.

 

Deosebiri de circumstanță

Este mai simplu a evidenția deosebirile dintre situația geo-politică din prezent față de cea din 1853 decât asemănările. Aceasta, deoarece elementele nou apărute sunt mai puține în comparație cu cele vechi, care se păstrează peste secole, deasupra imenselor progrese tehnologice sau politico-economice. Surprinzător, nici mult invocata globalizare nu schimbă în mod semnificativ datele ecuației politice din 2014 față de cele din 1853.

Rolul și importanța Germaniei de astăzi, locomotiva Europei, nu pot fi comparate cu poziția Prusiei pre-bismarckiene, tot așa cum Statele Unite, ce pe vremuri aplicau în mod fervent doctrina Monroe (lansată în 1823), nu aveau influența globală pe care o gestionează în prezent. Cert este că rolul de atunci al Marii Britanii pare să fi fost preluat de către SUA, tot așa cum Polonia continuă ștafeta atitudinii antiruse a Franței napoleoniene. Polonia este un actor nou, robust, activ și puternic motivat, care a apărut pe scena din 2014 având un trecut recent la fel de tumultuos ca și cel ucrainean. Dacă Prusia și Austria habsburgică au jucat un rol pasiv în 1853-1865 (din motive diferite, Viena, spre exemplu fiind „obligată” Moscovei pentru ajutorul militar din 1849), nu același lucru se poate spune în prezent, când relațiile economice germano-ruse sunt atât de strânse. Totodată, dintre noii actori ai dramei orientale mai trebuie deosebită Ucraina, care joacă în prezent fostul rol al „Bolnavului Europei”, care-i aparținuse acum o sută cincizeci de ani Imperiului Otoman.

Radical deosebită pare a fi și atitudinea față de război a cetățeanului contribuabil occidental:dacă în 1853 era predominant emoțional-belicos, în 2014, el a devenit lucid, sceptic și egoist-rezervat. Este aproape imposibil de imaginat astăzi un scenariu în care soldați occidentali, germani să spunem, ar pune piciorul să lupte în Crimeea, după ce, în 1944, au evacuat-o sub o ploaie de bombe ale Armatei Roșie în cadrul Operațiunii 60.000. Un asediu al Sevastopolului rusesc de către o flotă NATO trecută prin strâmtori, la fel ca în 1855, ar fi un coșmar de neacceptat în 2014 pentru toți participanții.

De asemenea, așa cum acum un secol și jumătate niciuna dintre marile puteri nu era dispusă să se bată pentru salvarea Imperiului Otoman, care-i servea drept cap de pod în Orient, fără a întrevedea beneficii politice, militare și economice pe măsură, nici astăzi Occidentul nu se arată (deocamdată) dispus să acopere marile datorii ale unei Ucraine aproape falite sau, mai rău, să se bată, să verse sânge pentru apărarea unei statalități extrem de recente și a unei identități etno-culturale încă nesedimentate. Dacă zdobirea escadronului naval otoman de către flota rusă în bătălia de la Sinop, la 30 noiembrie 1853, a constituit un casus bellipentru intrarea în război a Franței și a Marii Britanii de partea Imperiului Otoman în martie 1854, la data scrierii acestor rânduri nu putem decât spera că acest lucru nu se va repeta în 2014.

Tot în categoria deosebirilor poate fi încadrat și factorul economic, căruia i se atribuie astăzi rolul politic al blocadei britanice continentale de pe timpul lui Napoleon – deși Rusia actuală nu pare a fi prea impresionată de un eventual embargo occidental. Are suficiente resurse și se poate orienta spre piețele asiatice. Excluderea sa din G8 este precum o sabie cu două tăișuri, nu este deloc același lucru cu destrămarea Sfintei Alianțe, pentru euroatlantici costurile putând fi mai mari decât beneficiile politice și de imagine. Cu adevărat nouă rămâne componenta tehnologică a oricăror demersuri actuale, care permite transmiterea live a informațiilor și a evoluțiilor din teren la scară planetară, un salt uriaș în comparație cu cele câteva zile necesare pentru ca știrile să ajungă din Crimeea la Paris sau Londra prin telegraful instalat de francezi sau englezi la mijlocului secolului al XIX-lea.

 

Primul război fotografiat

Războiul Crimeii din 1853-1856 a fost primul război fotografiat, mai întâi de Carol Popp de Szathmary în 1854 pe frontul ruso-turc de la Dunăre și apoi de britanicul Roger Fenton în 1855, în Crimeea. Astăzi, toate mișcările, vorbele, gesturile actorilor, anonimi sau nu, ai crizei orientale sunt fotografiate, filmate, analizate și comentate imediat și în fel și chip pe toate meridianele lumii. Atunci, în 1856, cetățeanul britanic sau cel francez (fără a mai vorbi de supușii țarului) habar nu avea de condițiile mizerabile de trai și de luptă ale falnicelor armate trimise în Crimeea;avea să o afle citind, nu și văzând, relatările corespondentului ziarului „The Times”, temerarul William Russell. Drept pentru care guvernul Aberdeen a trebuit să-și dea demisia la Londra pentru starea trupelor britanice din Crimeea.

Acum, sângeroasa încleștare cu pietre, scuturi, coctailuri Molotov și gloanțe din Euromaidanul Kievului a devenit cunoscută lumii întregi, la fel ca și lacrima soldatului rus și fără ecuson, pus să păzească o cazarmă ucraineană încercuită din Crimeea. În permanență și pe toate canalele, secvențele și fotografiile dramei ucraineene, la fel ca și ale altor conflicte, abundă în detalii pline de sânge, mizerie și groază. În total contrast cu ceea ce considerăm astăzi drept o reacție firească a media a fost atitudinea lui Roger Fenton, fotograful trimis de prințul Albert pentru a contracara reportajele alarmante ale lui Russell din „The Times” despre condițiile sanitare și igienice cumplite ale bravilor soldați britanici din Crimeea;Fenton nu a catadicsit nici măcar să încerce o fotografie a câmpului de schelete în uniforme zdrențuite britanice ale bravei Brigăzi de cavalerie ușoară, ce șarjase eroic la Balaclava, pe 25 octombrie 1854.

Similitudini de fond. Rusia împotriva tuturor

Mai multe elemente definitorii comune pot fi identificate între conflictul major de la mijlocul secolului al XIX-lea, care a îngropat Sfânta Alianță post-napoleoneană, și actuala criză politico-militară ce amenință să zdrobească statu-quo-ul postbelic, G8, acordurile de la Helsinki din 1975 și pe cele de la Budapesta din 1994.

În primul rând, similară este componența celor două tabere rivale. În ambele cazuri, Rusia s-a opus singură în fața unei alianțe occidentale. La început, în 1853, Rusia s-a războit doar cu rivalul Imperiu Otoman pe teritoriul Principatelor dunărene și pe mare, apoi cu flotele aliate franco-britanice în Marea Neagră și, în fine, pe meterezele Sevastopolului, cu un contingent franco-sardo-britanic în fața căruia a trebuit să capituleze.

Acum, Rusia are în față toate țările membre NATO ai căror lideri o critică cu vehemență. Cum spuneam, rolul „Bolnavului Europei” ținut în viață sub perfuzie grație intereselor marilor puteri și interpretat timp de un secol de Imperiul Otoman este jucat în prezent de Ucraina, lăsând falsa impresie că actuala dramă ar fi nu o chestiune orientală, ci una internă a spațiului ex-sovietic.

 

Războiul Crimeii:un război pentru cucerirea/păstrarea unor poziții strategice

Aceste false impresii se spulberă în momentul în care tragem perdeaua și lăsăm lumina să dezvăluie, la fel ca și în secolul al XIX-lea, discrepanțele uriașe dintre pretextele invocate public de liderii politici și adevăratele cauze ale conflictelor ce au avut drept epicentru Crimeea.

În 1853, ambițiosul Napoleon al III-lea încerca să refacă prestigiul de mare putere a Franței, impunând-o drept protector al creștinilor catolici din Țara Sfântă, aflată sub ocupație otomană. Franța intra astfel în coliziune cu expansiunea Rusiei țariste, care pretindea că ea este protectoarea creștinilor ortodocși din aceleași teritorii otomane. De fapt, Rusia, o putere continentală, căuta să-și extindă influența asupra Imperiului Otoman pentru a-și asigura ieșirea din Marea Neagră prin strâmtorile Bosfor și Dardanele în Marea Mediterana, ceea ce i-ar fi conferit o considerabilă deschidere geo-strategică. La rândul ei, Anglia, o mare putere maritimă, nu putea accepta o creștere a puterii și dominației orientale rusești în dauna Imperiului Otoman și de aceea a sprijinit politica Franței. În ceea ce privește Regatul Sardiniei condus de Cavour, acesta a făcut jocul lui Napoleon al III-lea pentru a-i obține sprijinul în Risorgimento. Așadar, Războiul Crimeii a fost un război pentru cucerirea/păstrarea unor poziții strategice, a unor sfere de influență, a unor interese naționale vitale. Grija față de creștinii oprimați de către musulmanii otomani era mai mult o poveste bună pentru prima pagină a ziarelor. Adevărat este și faptul că absolutismul țarist din secolul al XIX-lea, exercitat de Nicolae I într-o Rusie feudală ce nu abolise încă șerbia, era la fel de antipatic europeanului precum autoritarismul lui Putin din anul 2000 încoace.

Analiștii politici actuali (Robert Kaplan și Valentin Naumescu printre aceştia) sunt unanimi în a afirma că Ucraina, și peninsula Crimeea în special, sunt teritorii tampon indispensabile apărării strategice a Federației Ruse. Printr-o Ucraină pro-occidentală, drumul deschis spre Moscova al unor trupe terestre, NATO să spunem, ar fi de doar 480 de kilometri de la granița ucraineană, iar o bază navală, tot NATO, gard în gard cu una rusească la Sevastopol ar fi, evident, un non-sens. Față de retorica de la mijlocul secolului al XIX-lea, comunicatul Kremlinului din urma convorbirii telefonice dintre președinții Obama și Putin de la începutul lumii martie pare mult mai sincer:Rusia își rezervă dreptul de a-și proteja interesele și populaţia vorbitoare de limba rusă din estul Ucrainei (industriile din Harkov, Donețk) și Crimeea. Chiar și teza „orgiei naziștilor, naționaliștilor și antisemiților din unele părți ale Ucrainei”, afirmată de Vladimir Putin, își găsește credibilitatea nu doar prin acțiunea violentă a grupurilor de extremă dreapta pe baricadele Euromaidanului, dar și prin amintirea puternicei rezistențe anti-sovietică și anti-NKVD a partizanilor ucrainieni de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

Bătălia pentru Ucraina rămâne o confruntare politică cu accente militare

Crimeea, pintenul rusesc din Marea Neagră, este vital Moscovei nu pentru a câștiga o ieșire la mările calde, ci pentru a-și proteja flancul sudic în fața a trei țări membre NATO:România, Bulgaria, Turcia, plus pro-occidentala Georgie (pusă la punct rusește, în șase zile din vara lui 2008).

Oricât de naționalist era regimul de la Kiev al lui Iuşcenko și Timoșenko, cât timp Ucraina a fost cel puțin neutră și nu vădit pro-occidentală, așa cum se arată în urma victoriei Euromaidanului la Kiev și a prăbușirii regimului pro-sovietic, Rusia nu s-a alarmat în privința soartei populației rusofone. Tot așa, cât timp Ucraina nu a fost în prag de a opta decisiv spre Rusia și a se distanța net de Uniunea Europeană, așa cum părea hotărât să facă președintele Victor Ianukovici, nici Occidentul nu s-a stresat prea tare de carențele democratice, de lipsa de libertate a ucrainenilor și de corupția regimului. Dincolo de retorica legitimității, a dreptului internațional, a democrației și a drepturilor minorităților vehiculate cu neștirbit aplomb de Occident, bătălia pentru Ucraina rămâne o confruntare politică cu accente militare, ce vizează, la fel ca și în timpul Războiului Crimeii din 1955, limitarea sferelor de influență și a expansiunii Rusiei.

 

Cât despre românii din Basarabia și Bucovina...

În 1856, sleită de efortul asediului aliat al Sevastopolului, dar și de confruntările periferice din Marea Baltică și Pacific, Rusia și-a oprit ofensiva spre sud până în 1877, când a reluat ostilitățile cu Imperiul Otoman. Pentru a acoperi datoriile de război acumulate, Rusia și-a vândut colonia Alaska în 1867 unui terț –Statele Unite, pentru 7, 2 milioane de dolari. Ieșind din sfera de influență rusă și cu sprijinul Occidentului, românii au obținut un mare câștig din ambele războaie ruso-otomane:cel din 1856 le-a permis Unirea Principatelor, iar cel din 1877 le-a adus independența de stat.

Finalul actualei bătălii pentru Crimeea este greu de anticipat în momentul scrierii acestor rânduri (4 martie 2014), deși aceeași majoritate a analiștilor prognozează o recuperare de către Federația Rusă a cadoului hrușciovist din 1954 și un al doilea Război Rece. O simplă trecere în revistă a presei actuale, la fel ca și a mult mai puținelor gazete de la mijlocului secolului al XIX-lea arată o mare risipă propagandistică din toate părțile. Chiar și atunci când nu exista video-telefonul sau comunicațiile prin satelit, arhivele arată că se purtau intense tratative și negocieri discrete între actorii statali, ceea ce se petrece și în prezent în spatele ușilor închise ale marilor cancelarii ale lumii. Deși butada senatorului Hiram Johnson (1866-1945) – privind faptul că prima victimă a unui război este adevărul – va fi pronunțată abia în 1917, această stare de fapt a fost de fapt consacrată în Războiul Crimeii.

În ceea ce-i privește pe români (îndeosebi basarabenii și bucovinenii), nefiind invitați la masa mai sus pomenitelor discuții și tratative pentru soluționarea noii crize orientale, ar fi o mare victorie dacă ar reuși să nu facă parte din meniul servit delegaților.


Războiul Crimeii

Desfășurare:28 martie 1853-30 martie 1856 (Tratatul de Pace de la Paris)

Combatanți: Imperiul Rus vs. alianța dintre Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Cauzele războiului:

·                     Refuzul Imperiului Țarist de a renunța la protectoratul asupra Principatelor Dunărene.

·                     Amestecul ţarist în treburile interne otomane, având ca pretext protejarea creștinilor din Turcia de către Imperiul Rus.

·                     Refuzul ruşilor de a revizui Convenția Strâmtorilor din 1841 și de a oferi liber acces tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.

·                     Pretenția Imperiului Țarist de a avea acces la mările calde.

Principalele episoade ale războiului:

·                     Asediul Sevastopolului de către aliați.

·                     Campania din Marea Azov și asediul Taganrogului.

·                     Războiul dintre flota aliată și cea rusă din Marea Baltică.

Urmări:

·                     Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei.