Academicianul Augustin Buzura a murit

Autor 2309 vizualizări


Academicianul Augustin Buzura s-a stins din viață luni seară. Psihiatru, prozator, scenarist, eseist, Augustin Buzura a pus bazele Fundației Culturale Române, Institutul Cultural Român (ICR) de astăzi. 

Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938, Berința, județul Maramureș - d. 10 iulie 2017, București) a fost din 1990 președinte al Fundației Culturale Române. În 2003, prin reorganizarea Fundației Culturale Române și a Editurii Fundației Culturale Române, a înființat Institutul Cultural Român – ca instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, dispunând de buget propriu și dotată cu institute culturale românești în străinătate –, al cărui președinte a fost până în 2005. În cei aproape 15 ani de funcție publică a reușit nu doar construcția unei instituții care, iată, funcționează și azi cu succes, ci și realizarea a numeroase proiecte culturale în țară și peste hotare. Din 1992 a devenit membru al Academiei Române.

Augustin Buzura a fost preocupat de-a lungul vremii nu doar de propria carieră, ci și de modalitățile prin care se poate crea un cadru în care să aibă dreptul la exprimare cât mai multe dintre vocile artistice ale țării, indiferent de orientarea, ideologia sau opțiunile estetice ale acestora, relatează un comunicat al ICR.

Augustin Buzura a urmat cursurile preuniversitare la Liceul „Gheorghe Şincai”. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj (1958-1964). A renunţat la profesia de medic psihiatru şi s-a dedicat literaturii, dar pasiunea pentru profunzimile naturii umane se va regăsi, ca un fir roșu, în toate romanele sale. A debutat cu volumul de nuvele „Capul Bunei Speranţe” în. A publicat alte volume precum „Absenţii” (1970), „Feţele tăcerii” (1974), „Refugii” (1984), „Recviem pentru nebuni şi bestii” (1999) sau „Raport asupra singurătăţii” (2009).

Mai multe producţii cinematografice şi de televiziune au fost realizate după scenarii de Augustin Buzura: „Orgolii” (1981, regia Manole Marcus, după romanul omonim), „Pădureanca” (1987, regia Nicolae Mărgineanu, după o nuvelă de Ioan Slavici), „Undeva în Est” (1991, regia Nicolae Mărgineanu, după romanul „Feţele tăcerii”).

Veșnic în căutarea adevărului absolut, pe care singur admitea că nu-l poți găsi niciodată, Augustin Buzura a fost și va rămâne un nume fundamental al prozei românești, dincolo de modelele și preferințele trecătoare. Universul romanelor sale rămâne o mărturie profundă și acută despre regimurile care s-au succedat în România ultimei jumătăți de secol XX, iar pionieratul său în managementul cultural continuă să dea roade.