Autor 1028 vizualizări


Astăzi, 13 aprilie se împlinesc 135 de ani de la nașterea unuia din cei mai mari pictori ai României moderne, Nicolae N. Tonitza, cel care prin creația sa inovatoare a scris o pagină nouă plină de sensibilitate, cuceritoare și meditativă în arta românească.

„Contemplativ, artistul va înlătura academismul în favoarea simplificării sugestive, mărturisind adevărate stări de spirit, sentimente și simboluri, învăluind creația în particularități autentice”, scrie Muzeul Județean “Ştefan cel Mare” din Vaslui pe pagina de socializare a instituției.

Nicolae N. Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad, județul Tutova, fiul Anastasiei și al negustorului Nicolae Antoniță (Toniță). După absolvirea Școlii primare de băieți Nr. 2 (1892–1896), urmează primele două clase ale Gimnaziului „Manolache Costache Epureanu” și ultimele două clase ale cursului inferior al Liceului „Gheorghe Roșca Codreanu” (1900–1902), dovedind calități remarcabile de desenator și caricaturist.

În anul 1902, se înscrie la Școala de Belle-Arte de la Iași la clasa profesorului Gheorghe Popovici iar în anul următor realizează o călătorie de studii în Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie condusă de profesorul Grigore Tocilescu.

În 1907 în semn de protest fată de exmatricularea unor colegi, refuză să se prezinte la examenul de diplomă și pleacă în Germania, la Műnchen, unde este admis, în 1908, la Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste – fosta Academie Regală Bavareză de Arte Frumoase, la clasa profesorului Hugo von Habermann, unde începe să expună din picturi și debutează în publicistică.

În anul 1909 abandonează studiile din Germania și pleacă în Italia, în vară, și Franța, în toamnă, realizând studii după pictori celebri în muzee și frecventând atelierul lui Pierre Laprade. Pe perioada de doi ani cât a stat la Paris, Tonitza execută multe peisaje, remarcându-se prin calitățile de colorist și prin prospețimea senzațiilor care îl consacră drept un pictor extrem de original. Tot acum deschide o expoziție personală.

În anul 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași, unde predă desen pentru o scurtă perioadă. Își susține examenul de diplomă în 1912 și obține, prin concurs, certificatul de pictor bisericesc. Din 1914 este suplinitor la catedra de desen liniar la Liceul Militar ieșean. În același an participă la expoziția „Tinerimii artistice” și creează seria de lucrări numită „Din viața celor umili”.

În 1916 este anul în care este mobilizat și trimis pe front, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia și este trimis în lagărul de prizonieri de la Kirjali (Bulgaria), de unde se întoarce cu boli pe care le va purta toată viața.

După Primul Război Mondial se stabilește la București, unde participă, cu regularitate, la expoziții colective și personale, iar între anii 1921-1924, se mută la Vălenii de Munte.

În 1925 se retrage din asociația „Arta Română” și întemeiază „Grupul celor patru” alături de Oscar Han, Francisc Șirato și Ștefan Dimitrescu, grup cu care realizează prima expoziție în 1926, urmată de alte șapte alte ediții până în anul 1934.

În anul 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului prietenului său Ștefan Dimitrescu. totodată pictează la Balcic unde își descoperă atracția deosebită pentru peisajele marine.

Din anul 1937 este numit rector al Academiei de arte frumoase la Iași, însă se îmbolnăvește grav.

Se stinge din viață după o grea suferință, în București, la 26 februarie 1940 și a fost înmormântat în cimitirul Ghencea.

Pictura lui Tonitza a rămas de-a lungul timpului o mărturie a geniului său, o revelație a idealului estetic clasic, dovadă a unor valori spirituale autentice. Ochii copiilor pictați de Tonitza și celebrele sale nuduri, sunt mărturia cea mai elocventă a stilului său unic pe care artistul la adus în arta plastică românească. S-a afirmat în pictură, grafică, caricatură, olărit, scenografie, scriitor și cronicar plastic. Critica de specialitate îl consideră liderul generației sale din care au făcut parte artiștii Camil Ressu, Iosif Iser, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu. A impresionat prin felul în care a surprins în lucrările sale tonurile luminii și farmecul atmosferei prin strălucirea culorilor și delicatețea execuției, la care se adaugă viziunea originală și îndrăzneață a compoziției. Prin opera sa s-a consacrat ca un remarcabil creator ce a combinat tematica tradițională și vocabularul cromatic înfățișând cu pasiune și forță imagini din realitatea înconjurătoare indiferent că e vorba de peisaje, portrete ale copiilor – gingași și inocenți –, celebrele nuduri, naturi statice sau interioare.

În anul 1966 i se organizează o amplă expoziție comemorativă cu 454 de lucrări, urmată de o alta, în anul 1979, la Muzeul Național de Artă al României.