Historia Special, nr. 7, iunie 2014

În istorie, ca și în alte domenii, fiecare faptă, personalitate sau fenomen are o „marcă înregistrată”, un fel de sigiliu care-l individualizează și-i dă nota definitorie în memoria istorică și în cea colectivă. Dacă vorbim despre Ștefan cel Mare, prima asociere care ne vine în minte este cea legată de numeroasele bătălii purtate împotriva turcilor, Mihai Viteazul rămâne în conștiința publică drept „omul” primei uniri a Țărilor Române, iar Regele Mihai I, ca autorul spectaculoasei și riscantei lovituri de palat de la 23 august 1944. Uneori se întâmplă ca finalul „eroului” nostru istoric, mai cu seamă dacă este încărcat de tragism, să valorizeze un destin altfel lipsit de valențe pozitive (cazul Ceaușescu) sau, din contra, să fie concordant cu întreaga viață a personajului (de exemplu, Decebal). Constantin Brâncoveanu este exemplul-simbol al personalității căreia sfâșietorul deznodământ al vieții, împreună cu cei patru fii, i-a conferit dincolo de accesul în Panteonul Sfinților Români, aura martirului prin excelență, a domnitorul capabil să se sacrifice pe sine și pe ai săi pentru credință și țară, nemurit în baladele populare, în cărțile de istorie, în literatură sau dramaturgie.

""