Războaiele daco romane, controverse şi mitificări jpeg

Războaiele daco-romane, controverse şi mitificări

📁 Dacia antică
Autor: Iancu Moțu

În marea majoritate a expunerilor care se referă la conflictele daco-romane se susţine ideea că Roma, aflată într-o situaţie economică „dificilă” ar fi forţat cucerirea bogatei Dacii tocmai pentru a-şi rezolva problemele de acasă. Nimic mai fals şi, totodată jignitor măcar şi din perspectiva faptului că unul dintre „părinţii” fondatori – Marcus Ulpius Traianus – apare ca şeful unei bande de hoţi, jefuitori. Nu numai că acest lucru nu a fost adevărat, dar a fost o realitate cu totul răsturnată.

Orice cunoscător chiar mediocru a istoriei Romei pe parcursul secolului I ştie că, pornind din vremea lui Augustus creşterea economică a statului roman a fost constantă, atingând în vremea lui Domitianus (81-96 d. Hr) un prag care i-a permis principelui-imperator să crească solda trupelor. Acest gest ar fi fost imposibil în lipsa unor finanţe solide, a unor venituri ale statului care nu presupuneau sacrificii pentru populaţie. De altfel, se ştie, finanţarea armatei romane nu se făcea din ceea ce  noi numim astăzi drept buget de stat, ci dintr-un fond („casă de bani”) special. Nu este aici locul să intram în detalii speciale.

Tot în aceeaşi perioadă dintre Augustus şi Domitianus armata romană a rămas la un efectiv de aproximativ 250.000 de oameni (legiuni şi trupe auxiliare) dispusă pe frontiere pentru a se apăra împotriva eventualelor atacuri externe. Puţină lume ştie că pierderea celor trei legiuni în dezastrul din Pădurea Teotuburgică (clades Variana) în anul 9 d. Hr. nu a dus la crearea altor legiuni care să le înlocuiască. Augustus, mai apoi principii-imperatori au considerat că nu este necesară înlocuirea lor, apărarea fiind asigurată de trupele de care dispuneau.

Aceasta deoarece, Augustus şi toţi cei care i-au urmat au aplicat o regula strictă:fixarea in spatele unei linii de apărare, de altfel formidabilă pentru acea vreme, celebrul limes roman (frontieră întărită). În plus, principii-imperatori au recurs la acţiuni diplomatice capabile să aducă alături de Roma o serie întreagă de populaţii „barbare” aflate dincolo de frontierele romane, populaţii care să fie aliate  statului roman. Este ceea ce s-au numit alianţe – foedus– prin care Roma susţinea financiar, logistic, diplomatic pe cei care acceptau acest gen de alianţă, cerându-le în schimb o anume loialitate.

Nu are sens să intrăm acum în detalii legate de sistemul de alianţe ale Romei în Europa. Dar este important de spus că romanii nu aveau niciun interes să provoace războaie numai de dragul de a purta război. De altfel, cine cunoaşte istoria Romei, poate constata că niciodată nu au provocat un razboi în lipsa unei reale primejdii, iar atunci când au început campanii aparent fără motiv, au făcut-o în mod preventiv.

Să revenim însă la conflictele cu dacii. Ştim, din surse absolut sigure, că dincolo de momentul Burebista, dacii au provocat, nu odată, daune serioase provinciilor romane de la vest de Dacia sau de la sud de Dunăre. Atragem atenţia că nu a fost vorba de apărare  în faţa unor atacuri romane! Pur şi simplu au fost atacuri fără a fi provocate, atacuri pe care provinciile romane le-au contabilizat la capitolul jaf, distrugeri, omoruri fără sens. 

Din ceea ce ştim din izvoarele sigure ale vremii, atacurile au început încă din vremea lui Augustus şi au continuat până în vremea lui Domitianus. Răspunsul roman au fost câteva expediţii de pedepsire, cu mai mult sau mai puţin succes, crearea unei flote a Dunării, ridicarea unor castre de-a lungul fluviului, de asemenea transmutarea de populaţie de la nord de Dunăre în două ocazii. Se crede, pe baza unor solide date arheologice că un comandament roman a fost fixat în colaborare cu tribul dacic al burilor (bureilor?).

Rezultă că acest trib nu prea avea relaţii bune cu un „rege” aflat sau nu la cârma tuturor dacilor. Romanii au mai încercat să tempereze activitatea dacilor şi prin plasarea între provinciile pannonice şi Dacia (în zona dintre cursul Tisei şi probabil înspre cea a Oradiei de astăzi) a unei populaţii de origiene sarmatică, iazigii. Poplaţie  cunoscută ca redutabili luptători călare. Altfel spus, au plasat o populaţie cu care încheiaseră un tratat de alianţă – foedus – care să controleze sau chiar să anihileze, la nevoie, atacuri dacice spre vest-nord-vest.. Un tratat similar a fost încheiat, în mod cert, şi cu sarmaţii aflaţi în zona de nord a Dobrogei şi spre gurile de vărsare ale Nistrului (sudul Basarabiei).

Ce a dus la izbucnirea conflictului?

Expunerea evenimentelor care au dus la conflictul daco-roma este extrem de complicată şi ţine mai degrabă de istoria internă a Romei, a luptelor pentru putere sau a încercărilor de a bloca unele acţiuni capabile să-l elimine pe Domitianus. Conflictul a început în momentul în care romanii aveau probleme pe linia Dunării de Mijloc (un posibil atac al marcomanilor, aflaţi în zona de astăzi a Cehiei şi Podişului Boemiei). În vreme ce trupele romane erau concentrate în acele zone, la sud de Dunăre, dacii au întreprins un atac, neprovocat, distrugător la sud de Dunăre în iarna anului 85/86. Distrugerile au fost masive, în cursul invaziei fiind ucis guvernatorul provinciei Moesia.

Au fost măcelărite, fără motiv, câteva unităţi militare romane aflate în marş, neînarmate. Jaful şi distrugerile au fost masive. Răspunsul roman a survenit în anul 87 dar s-a încheiat cu o înfrângere usturătoare. Este ceea ce se numeşte de obicei campania sub conducerea lui Cornelius Fuscus, unul dintre cei doi comandanţi ai cohortelor pretoriene. Se pare că acesta a fost momentul în care Diurpaneus – şef militar de mare valoare – şi-a dobândit supranumele de Decebal (s-ar traduce, aproximativ, prin „cel prea strălucit”) şi a devenit chiar rege în locul unui Duras. Înfrângerea lui Fuscus a provocat o nouă reacţie romană (anul 88), de data aceasta sub comanda unui experimentat general, ducând la victoria de la Tapae. În urma acesteia s-a încheiat prima pace între Roma şi daci. De fapt era repetarea unei experienţe a alianţelor, dacii devenind foederati (aliaţi) ai Romei. În schimb primeau subsidii, ajutor logistic, instructori militari etc.

Situaţia s-a schimbat însă radical odată cu ascensiunea la vârful puterii romane a lui Traianus. Acesta, militar de cea mai mare valoare, împreună cu un strălucitor stat-major general, a constatat că „punga dacică” (spaţiul dintre Aquincum – aproape de Budapesta de astăzi şi marele cot al Dunării înaintea intrării spre gurile de vărsare – Troesmis în antichitate) era extrem de greu de apărat. Este şi normal ca o frontieră de aproximativ 1000 de km să necesite un număr mare de trupe, deci un efort militar şi financiar notabil.

Or, în perspectiva a ceea ce gândau romanii la acea vreme, scoaterea pungii dacice din joc ar fi dus nu numai la scurtarea liniei de apărare dar ar fi divizat o lume barbară greu de controlat. În plus, ar fi dus la o situaţie în care orice atac, dacic sau a altor populaţii din zonă, ar fi împiedicat inclusiv o invazie a Italiei pe direcţia Sava-Drava şi apoi prin zona de astăzi a Veneţiei. Romanii erau îngrijoraţi de o atare posibilitate amintindu-şi de momentele extrem de grele din vremea lui Tiberius (răscoalele pannonilor şi a altor populaţii din zona Illyricum, alte tentative mai târzii etc), dar fiind îngrijoraţi mai ales prin prisma faptului că Italia nu dispunea de trupe de linie. Pretorienii, câţi erau (cca. 9-11.000) nu ar fi putut face faţă unui atac de amploare.

Ca atare, Traianus şi statul său major au considerat că spaţiul dacic, chiar în condiţiile existenţei unui tratat de alianţă, nu prezenta o stare de siguranţă. Cel puţin atâta vreme cât nu se alinia politicii de apărare promovată de Roma. Iar principalul motiv al cuceririi Daciei a fost legat de poziţia strategică a teritoriilor nord-dunărene. Ce i-a interesat în primul rând pe romani a fost Podişul Transilvaniei şi posibilitatea dezvoltării sistemului de apărare (limes) între Aquincum şi zona gurilor Dunării. Nici vorba de bogaţiile dacice, de aurul dacic, pe care, de altfel abia romani l-au pus în valoare prin exploatări sistematice. Cu atât mai puţin au fost interesaţi de grâne sau de alte bogăţii ale vremii. Grânarele Romei se aflau în altă parte iar în Dacia preromană nu se putea pune problema producţiei de bunuri nici măcar după un model apropiat de cel al unor zone de interes pentru romani.

 Ce a dus la atacul roman din 101 este mai greu de stabilit cu exactitate. Se crede că motivul atacului au fost plângerile, reclamaţiile sarmaţilor iazigi la adresa lui Decebal. Că au fost motive reale sau secundare contează mai puţin astăzi.  Ceea ce este cu adevărat important nu sunt nici măcar operaţiunile militare. Ştim că principala direcţie de atac a fost dinspre sud, cu trupele concentrate în cele două provincii Moesia. Ştim, de asemenea, că decebal a încercat, şi nu odată, să oprească atacul, solicitând pace. Mai ştim că operaţiunile romane au fost duse pe axele unor râuri dar şi prin zona Carpaţilor de curbură. Cert este că la finalul acestora, în 102, Sarmizeghetusa Regia era cucerită. Cea mai bună dovadă, pentru cei care nu cred sau nu cunosc situaţia de atunci, nici rezultatul descoperirilor arheologice, este ridicarea unui castru roman în interiorul cetăţii dacice şi prezenţa (prin materiale epigrafice şi nu numai) a măcar unei fracţiuni a legiunii IV Flavia Felix.

A urmat o a doua pace, altfel spus, un al doilea foedus, în alte condiţii. Mai puţin favorabile celui din vremea lui Domitianus. Decebal nu mai avea voie să producă armament, i-au fost retrase o parte din subsidii, au fost retraşi instructorii militari, alţi specialişti etc, dar cel mai important, pierdea toate terioriile aflate sub ocupaţia trupelor romane. Acestea erau:Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi colţul de sud est al Transilvaniei. În Banat a fost fixat un mare comandament militar, probabil la Berzovia (Berzobis) unde legiunea IV Flavia Felix a ridicat, în pământ, un castru de aproximativ 25 ha. Tot acolo, probabil, era şi sediul unui gen de comandă supremă, încredinţată de către principele-imperator unui prieten bun, Caius Longinus.

Ştim foarte bine că în unele din zonele ocupate de către romani au început construirea unor castre. Cel puţin cele din zona Ţării Bârsei (de pildă castrul de la Hoghiz) sunt databile din acea perioadă. Deci, rezultatul primului război a fost decuparea unui larg teritoriu aflat la nord de Dunăre din spaţiul pe care-l controla Decebal sau presupunem noi că-l controla. Am atarge atenţia asupra unui text antic ce poate da anumite lămuriri asupra situaţiei din anii 100 – 102. Este vorba despre textul care-i aparţine lui Cassius Dio (Dio Cassius Cocceianus), Istoria romană.

Istoria romană, 68, 8:

„ pe când Traianus oştea împotriva dacilor şi se apropiase de Tapae, unde tăbărâseră barbarii, i s-a adus o ciupercă mare, pe care scria cu litere latine că ceilalţi aliaţi şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă înapoi şi să facă pace....” apoi, 68, 11 „ Din pricină că mulţi daci trecuseră de partea lui Traian, precum şi din alte pricini, Decebal ceru din nou pace...”

În conformitate cu textul antic nici vorbă ca Decebal să fi avut la dispoziţie toate triburile dacice, din moment ce aliaţii şi burii îi cereau imperatorului Traianus să aleagă pacea, după cum şi faptul că mulţi dintre daci au trecut de partea romanilor.

Ştim că noul foedus plasa pe Decebal şi spaţiul pe care-l mai controla într-o poziţie inferioară celei în care s-a aflat la primul tratat de alianţă. Observaţia are o mare importanţă pentru ceea ce s-a petrecut mai apoi. Ştim, de asemenea, că regele dac nu şi-a respectat obligaţiile asumate. În perioada 102-104 romanii au construit marele pod de la Drobeta. Cunoaştem toate unităţile militare care au lucrat la acea construcţie ieşită din comun. Mai ştim că, din nou, Decebal a provocat probleme atunci când i-a atacat pe iazigi şi, mai apoi, a atacat bazele romane din zona Banatului cel puţin.

Luându-l prizonier pe Longinus, apoi tentativa de santaj asupra lui Traianus, chiar încercarea de a-l asasina pe principele-imperator, dar şi alte măsuri, au dus la declanşarea celui de-al doilea conflict. Atragem atenţia asupra direcţiei principale de atac pentru războiul dintre 105-106! De data aceasta direcţia principală de atac a venit dinspre vest, pe linia Mureşului, restul mişcărilor de trupe fiind fronturi relativ secundare.

Ştim că unul dintre principalii comandanţi de mari unităţi (legiuni) era chiar Hadrianus, care, cu această ocazie a făcut dovada unor calităţi militare mai mult decât onorabile. De ce nu s-a produs un atac principal dinspre sud? Pur şi simplu pentru că romanii controlau acele zone, ocupaseră Sarmizeghetusa la 102, iar noua „capitală” a lui Decebal era nu departe de centrul de la Apulum – centrul de la Piatra Craivii, cetatea de acolo.  Oricum, efortul militar roman a fost serios, ceea ce dovedeşte că şi apărarea a fost pe măsură.

Cu toate eforturile lui Decebal la 11 august 106 războiul era terminat. În mod cert! Poate că mai erau ceva operaţiuni de curăţire, dar conflictul era sfârşit. Ne-o confirmă diplomele militare conferite unor soldaţi din trupele auxiliare (lăsarea la vatră, cu obţinerea cetăţeniei romane şi a altor beneficii) eliberaţi din seriviciul militar. Or acestea au fost eliberate pentru trupele din provincia Dacia. Ca atare ea, provincia, exista, la 11 august 106.

Ce s-a petrecut după 106? A început istoria Daciei (partea ocupată de către romani şi transformată în provincie) ca parte a lumii romane.

Numărul 222 al revistei Historia dezvăluie secretele militare ale dacilor: Cine erau războinicii și comandanții daci? Care erau și cum arătau armele și echipamentul armatei dacice? Care le era tactica de luptă și ce făceau cu prada de război? De ce credea împăratul Iulian că dacii erau cei „mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva”? Aflați din numărul 222 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 15 iulie – 14 august 2020, dar și în format digital pe  platforma paydemic.com.

H 222 jpg jpeg
sumar jpg jpeg