Beijing, 1900: „Boxerii“ asediază ambasadele străine

Autor: Andrei Căpuşan | 7726 vizualizări
Asaltul asupra Beijingului in timpul revoltei boxerilor( Foto: Guliver/Getty Images)
Foto: Guliver/Getty Images

La apogeul revoltei, în perioada asediului cartierului legaţiilor străine din Beijing, au fost ucişi aproximativ 230 de străini, diplomaţi dar şi militari, comercianţi sau misionari, împreună cu zeci de mii de chinezi de confesiune creştină, un mare număr de rebeli asediatori, simpatizanţi de‑ai acestora, precum şi neutri, chinezi paşnici aflaţi „la locul greşit în timpul greşit“.

Răscoala işi are originea în starea de spirit de ură şi duşmănie la adresa străinilor ce domnea în China de câţiva zeci de ani. Cu mai bine de şase decenii în urmă, în 1839, între China şi Marea Britanie izbucnea primul „Război al opiului“.

Evident, înfruntarea era inegală, iar Anglia, victorioasă, i‑a impus Chinei inegalul şi umilitorul Tratat de la Nanking (Nanjing), din 29 august 1842, primul tratat umilitor impus Chinei de o mare putere europeană. În conformitate cu stipulaţiile acestuia, Anglia obţinea stăpânirea asupra insulei Hong Kong şi deschiderea pentru flota comercială engleză a cinci porturi, între care Canton şi Shanghai. Pe fundalul derulării Războiului ţărănesc antifeudal al Taipinilor (1850 – 1864), o altă mare putere, Rusia ţaristă, îi impunea Chinei imperiale, la 11 iunie 1851 Tratatul de la Kulja, prin care o obliga să‑i permită deschiderea de factorii pe teritoriul ei.

Iar în intervalul octombrie 1858 – octombrie 1860, în plin „Război al Taipinilor“, Anglia, susţinută de data aceasta de Franţa, poartă împotriva Chinei „al doilea Război al opiului“. Ostilităţile au fost câştigate, cum era de altfel şi firesc, de cele două mari puteri europene, care în decembrie 1857 ocupau oraşul Canton. Anul 1858 a fost anul unor noi umilitoare şi inegale tratate: cel de la Aigun, ruso‑chinez, din 28 mai (1858) şi acela de la Tsientsin (Tianjin, 26‑29 iunie), impus Chinei de nu mai puţin de patru mari puteri: Franţa, Marea Britanie, Rusia şi S.U.A. Conţinutul acestuia era cât se poate de clar: dacă cele patru mari puteri se obligau să sprijine autorităţile de la Beijing împotriva mişcărilor revoluţionare şi rebeliunilor interne, ele primeau în schimb importante privilegii comerciale.

Prin tratatele de la Beijing, din octombrie‑noiembrie 1860, erau deschise reprezentanţe comerciale cu caracter permanent în China, ale celor patru puteri. Au urmat apoi alte două tratate, la fel de inegale si înjositoare: Tratatul chino‑japonez de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), prin care China ceda Japoniei, de această dată, Taiwanul şi insulele Penhu şi Convenţia ruso‑chineză de la Beijing, din 27 martie 1898, prin care China îi ceda Rusiei, cu titlu de închiriere, pentru 25 de ani, oraşele Lüşun (Port Arthur) şi Talien Dalian. Cu un an în urmă, la 14 noiembrie 1897, o altă mare putere, Germania imperială, punea stăpânire pe golful Tiaociou, de pe coasta provinciei Şandun (Shandong), cu portul Qingdao. Iar Franţa şi Anglia îi vor urma imediat exemplul, luând în stăpânire oraşele Weihai şi Zhanjiang.

Revolta şi asediul cartierului legaţiilor

Aşadar, o triplă revoltă: antiimperialistă, anticolonialistă şi, evident, anticreştină, toţi străinii fiind de confesiune creştină, de la diplomaţi la negustori şi, bineînţeles, misionari. Adevărata lege străinii o făceau, căci ei aveau puterea economică, în primul rând, şi apoi pe cea politică. Poporul, clericii chinezi tradiţionalişti, văzându‑şi ritualurile şi tradiţiile ponegrite, prohibite chiar, au simţit că fusese depăşită o limită a răbdării.

Şi atunci, ei s‑au organizat în asociaţii revoluţionare, cum ar fi „Societatea armoniei juste“ (în limba chineză „Yihe tuan“) care mai târziu a devenit „Pumnii drepţi ai armoniei“ sau „Societatea pumnilor drepţi şi armonioşi“ (în limba engleză, prescurtat, „Boxerii“). Ei au declanşat ceea ce în istorie s‑a numit „Revolta (răscoala) Boxerilor“, care a mistuit China ca un râu de foc, făcând numeroase victime, de ambele părţi, în intervalul 1898 – 1901.

Pornită în martie 1898 din regiunea nordică a Chinei, din provincia Shandong, revolta se va extinde, ajungând în 1900 şi în capitală, la Beijing. Primele atacate au fost misiunile evanghelice, evident cele mai vulnerabile şi lipsite de apărare, apoi contoarele şi firmele comerciale. Misionarii şi negustorii vor fi aşadar primii loviţi. Vor urma apoi, o dată boxerii intraţi în Beijing, şi diplomaţii.

Pe acest fundal va avea loc, în capitala chineză, o lovitură de palat. Tânărul împărat reformator Guangxu, iniţiator al procesului reformator şi modernizator, cunoscut sub denumirea de „Reforma celor 100 de zile“ (11 iunie – 21 septembrie 1898), a fost răsturnat de la putere de către mătuşa sa conservatoare, împărăteasa văduvă Cixi. Aceasta i‑a lăsat pe boxeri să se dezlănţuie, deşi ar fi putut cu uşurinţă suprima mişcarea, având ferma intenţie de a‑i alunga pe străini din China, servindu‑se de ei.

Aceasta, considerându‑i pe boxeri puternici, „rezistenţi“ la gloanţe, la loviturile de sabie şi lance, datorită „puterilor lor magice“, a decis folosirea lor la maximum, drept „carne de tun“. Împărăteasa spera ca, în final, datorită numărului copleşitor, net superior al răsculaţilor, să‑i poată alunga pe străini, pentru totdeauna, din China. Aşadar, neascunzându‑şi intenţiile, împărăteasa Cixi a emis edicte de protejare şi apărare a boxerilor, determinându‑i pe diplomaţii străini să‑i adreseze plângeri şi note de protest. Toate acestea se petreceau în ianuarie 1900.

Focul a mocnit ceva mai puţin de şase luni, înainte ca butoiul cu pulbere să fie aprins, la 21 iunie 1900. Deja la Beijing, în „Oraşul Interzis“ – reşedinţa familiei imperiale ‑ boxerii s‑au adunat în număr mare, cu gânduri clare de atac. Lor li s‑au alăturat elemente ale armatei imperiale chineze. Se aştepta doar semnalul adevăratului lider, împărăteasa văduvă Cixi. Aceasta a dat într‑adevăr semnalul de atac la 21 iunie 1900, declarând oficial război deschis străinilor. Cartierul locuinţelor străinilor din Tianjin (Tsientsin) şi cartierul misiunilor diplomatice din Beijing au fost imediat atacate şi asediate.

Puterile străine au protestat, declarându‑i împărătesei Cixi că, în urma respectivului gest, ele se consideră a fi în stare de război. A urmat atacul de a doua zi, ordonat de împărăteasă, asupra cartierului misiunilor diplomatice. Acesta a îndurat 55 de zile de asediu, până la 14 august 1900, când trupele eliberatoare a opt naţiuni l‑au despresurat.

Diplomatul şi arma

Iată aşadar, pentru 55 de zile, misiunile diplomatice transformate, pentru a folosi consacrata expresie a istoricului francez Jean Delumeau, în veritabile cetăţi asediate. Aflate în vecinătatea „Oraşului Interzis“, deci a asediatorilor care au pornit asaltul de acolo, misiunile erau clădiri solide, construite din piatră, înconjurate de ziduri înalte, puternice, care au rezistat asediului. În ceea ce‑i priveşte pe ocupanţii lor, diplomaţii în primul rând, cărora li s‑au adăugat ceilalţi civili, negustorii, misionarii, chinezii convertiţi la creştinism, dar şi străinii cu alte ocupaţii, au fost nevoiţi să pună mâna pe arme, pentru a‑şi apăra vieţile lor şi ale familiilor lor. Iată‑i aşadar pe diplomaţi transformaţi în militari, lăsând hârtia şi condeiul la o parte şi apucând, pentru aproape două luni, puşca, sabia, lancea, ustensile mai puţin diplomatice.

Arma diplomatică a fost înlocuită, în consecinţă, cu arma militară. Comanda supremă, dacă s‑ar putea numi aşa, a misiunilor diplomatice asediate, a luat‑o ministrul plenipotenţiar al Marii Britanii, Claude Maxwell MacDonald, care, înainte de a fi diplomat a fost... ofiţer. Aşadar, „the right man in the right place“ (omul potrivit la locul potrivit). Asediaţii au folosit ca arme de foc puştile, pistoalele şi un vechi tun, piesă de muzeu. Acesta a fost numit, în glumă, „Tunul internaţional“, fiind alcătuit dintr‑o ţeavă britanică, un afet italienesc şi trăgând cu ghiulele ruseşti. Iar tunarii erau...americani.

Lângă „Oraşul Inter­zis“, în „Cartierul Lega­ţiilor“, erau grupate, în apropiere una faţă de cealaltă, Legaţiile Marii Britanii, Franţei, Austro‑Ungariei, Italiei, Olandei, S.U.A., Rusiei şi Japoniei. La cîteva străzi distanţă de ele se aflau, învecinate, Legaţiile Belgiei şi Spaniei. În timpul asediului, comunicarea dintre acestea două şi restul misiunilor diplomatice s‑a realizat fără probleme. Cea mai nefericit aşezată era Legaţia Germaniei, situată în partea cealaltă a oraşului. Această misiune, după moartea ministrului plenipotenţiar, a fost, împreună cu întreg personalul ei, cea dintâi victimă a furiei boxerilor. Rebelii au atacat‑o, au pătruns rapid în ea, au jefuit‑o şi au incendiat‑o, iar personalul a fost decimat.

Folosind tactica intimidării, boxerii au incendiat, la 23 iunie 1900, un grup de clădiri vechi şi de curţi şi grădini, aflate în vecinătatea Legaţiei Marii Britanii, numit Hanlin Yuan. Au sperat ei că focul va cuprinde şi clădirea legaţiei, determinând predarea asediaţilor. Nu a fost însă aşa. Spre surprinderea lor, incendiul s‑a propagat în direcţia inversă, înspre asediatori, clădirea legaţiei rămânând neatinsă.

Au luptat şi militari...

Şi totuşi, în cursul celor 55 de zile de asediu, civilii nu fost singuri în lupta lor. Au existat şi militari, este drept nu în număr mare, comparativ cu efectivele inamicului. De altfel, încă de la 31 mai 1900, la cererea diplomaţilor îngrijoraţi, 435 de militari din 8 ţări, puşcaşi marini, au plecat de la Takou, cu trenul, spre Beijing. Şi ei vor fi mai mult decât valoroşi în cursul evenimentelor ulterioare, contribuind la apărarea legaţiilor. Nefiind suficientă această iniţiativă, la 10 iunie, 2000 de puşcaşi marini englezi, comandaţi de viceamiralul Edward Hobart Seymour, vor porni de la Tianjin (Tsientsin) către Beijing.

Au întâmpinat însă o puternică rezistenţă din partea boxerilor, care distruseseră deja linia de cale ferată, şi au fost nevoiţi să se întoarcă la Tianjin (Tsientsin), după ce au pierdut 350 de oameni. În sfârşit, un număr de 24 de marinari japonezi, aflaţi sub comanda colonelului Shiba, s‑au distins în timpul asediului.

La final, o forţă expediţionară alcătuită din militarii a opt state, denumită simbolic „Alianţa celor opt naţiuni“, cuprinzând 55.000 de oameni, o forţă numerică într‑adevăr impresionantă, a cucerit Tianjin (Tsientsin) după numai o zi de luptă, la 14 iulie, şi a ocupat Beijing, despresurând cartierul misiunilor diplomatice şi împrăştiindu‑i pe asediatori, la 14 august 1900. Ea a fost comandată de generalul locotenent britanic Alfred Gaselee.

Diplomaţii români transmit

Nu au existat în vremea aceea relaţii diplomatice între România şi China, aşadar, nici nu a fiinţat vreo legaţie a României la Beijing. Au existat în schimb legaţii ale României în capitalele puterilor europene implicate în evenimentele din China, iar diplomaţii români, receptivi şi la datorie, au transmis centralei Ministerului Afacerilor Străine preocupările şi frământările oficialităţilor de acolo.

Iar cele mai pregnante erau legate de stoparea exportului de arme către China şi de alcătuirea cât mai rapidă a unei forţe expediţionare care să se îndrepte cu toată viteza spre Beijing.

De la Paris şi Londra, de exemplu, cei doi miniştri plenipotenţiari Grigore I. Ghika şi Ion Bălăceanu îl informau, în cursul lunilor iulie, august şi octombrie 1900, pe ministrul român al Afacerilor Străine, Alexandru Marghiloman, de-spre decizia guvernelor francez şi britanic de a stopa exportul de arme către China. Referindu‑se în telegrama lui şi la Germania, prin extensie, Bălăceanu trăgea un semnal de alarmă în privinţa viitorului destul de sumbru al relaţiilor comerciale ale celor două Mari Puteri, Anglia a Reginei Victoria şi Reichul german al lui Wilhelm al II‑lea, cu China. La fel, la Bucureşti, ministrul plenipotenţiar al Marii Britanii, Gordon John Kennedy, îl înştiinţa pe Marghiloman despre proclamaţia reginei Victoria din 7 august 1900, privind interzicerea exportului de arme către China.

A doua chestiune era una într‑adevăr primordială la acea vreme pentru guvernele şi cancelariile puterilor europene. Din Roma, la 12 iulie (1900), Duiliu Zamfirescu, scrii­to­rul‑di­plo­mat, semnala discursul ministrului italian de Externe, marchizul de Visconti Venos­ta, rostit în Se­nat, în care vorbitorul îndemna auditoriul la alcătuirea unui corp expediţionar internaţional, care să fie trimis în China, în ajutorul civililor asediaţi. Din Bruxelles, în telegrama sa din 14 august, Mihai Mitilineu trata aceeaşi chestiune precum şi modul în care era aceasta privită de autorităţi, în frunte cu regele Leopold.

Merită o atenţie deosebită nota consulului general al României la Odessa, Petre P. Mavrogheni, din 8 august 1900, în care este prezentată în detaliu componenţa flotei ruse care transporta forţa expediţionară spre China, toate navele fiind ancorate în portul respectiv, şi telegrama din 18 august a ministrului plenipotenţiar al României la Sankt Petersburg, Gheorghe Rosetti‑Solescu, în care este evocată grija centralei Ministerului de Externe al Rusiei ţariste, care a decis ca întreg personalul diplomatic, în frunte cu ministrul plenipotenţiar, să părăsească neîntârziat Beijing‑ul. Deşi revolta luase sfârşit de puţină vreme iar legaţiile asediate fuseseră despresurate, teama şi neîncrederea erau încă vii, experienţa trăită nefiind defel plăcută şi nefiind cazul ca ea să fie repetată. Oricând mai putea apărea situaţia unui asediu al misiunilor diplomatice, în care diplomaţii să fie nevoiţi să le apere cu armele în mâini!
Imunitatea diplomatică putea fi în unele cazuri atât de relativă...

O ecranizare de succes

În anul 1963, a fost realizată o excelentă peliculă cinematografică, tratând dramaticul episod al asediului misiunilor diplomatice, de către regizorul Nicholas Ray, producător fiind Samuel Bronston. În rolurile principale ale filmului, intitulat „55 de zile la Pekin“, au „strălucit“ actorii Charlton Heston şi Ava Gardner, care au interpretat două personaje de ficţiune, un ofiţer american şi o baroneasă rusă, precum şi David Niven şi Juzo Itami, care le‑au dat viaţă pe ecran ministrului plenipotenţiar al Marii Britanii, Claude Maxwell MacDonald, şi colonelului japonez Goro Shiba.



Ziare.com
Comentarii

Publică un comentariu nou

Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

Te abonezi la Historia şi câştigi
Realitatea.net

HISTORIA, Nr. 146, Martie 2014

HISTORIA, Nr. 146, Martie 2014 -
16 Martie 2014

Tensiunile ce-i înverşunează pe cetăţenii Ucrainei unii împotriva altora reflectă memoria însângerată a unei istorii strivite în îmbrăţişarea sufocantă a marilor puteri. Punctul nevralgic al conştiinţei naţionale ucrainene e legătura foarte strânsă cu Rusia, în urma unei istorii împletite de peste un mileniu încoace. De aceea, după cum remarca istoricul Timothy Garton Ash, „viitorul Ucrainei e mai important pentru identitatea naţională a Rusiei decât viitorul Scoţiei pentru identitatea Angliei”.

Vedeţi mai multe detalii

Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI