La Edinburgh semiîntunericul e regula, nu excepţia

Există câteva ţări care, printr-o fericită potrivire de circumstanţe... literare, primesc o nouă identitate. A fost cazul Suediei lui Stieg Larsson şi a lui Henning Manckel; şi este ceea se se întâmplă în acest început de secol XXI cu Scoţia. Mai precis, cu capitala statului care încă face parte din Marea Britanie, cu Edinburgh. Dincolo de celebrul deja festival de teatru care are loc în fiecare august, Edinburgh a primit o nouă identitate odată cu publicarea primelor romane ale lui Ian Rankin. Romane poliţiste, care au ca fundal Edinburgh şi ca personaj principal un poliţist cu nume simpatic: Rebus. N-o să citiţi, aşadar, în acest articol amănunte pe care poate le cunoaşteţi; nu scriu nici despre kilturi, nici despre castel, nici despre festival sau echipa de rugby, ci despre noua identitate a singurului oraş din lume care a dat gării sale numele unui roman: Waverley.

O alegere ciudată. Aş fi putut alege Londra. Ce altă destinaţie mai potrivită pentru o imersiune într-un spaţiu lingvistic anglofon? Nu sunt un submarin, dar am ales drept destinaţie baza navală a submarinelor Marii Britanii, Edinburgh, întocmai pentru că, pe undeva, toate drumurile duc la Londra şi aproape niciunul în Scoţia.

Evident, toamna în Scoţia este întotdeauna o idee bună. Zboruri sunt câte doreşti, preţurile sunt accesibile, străzile goale, o vreme minunată pentru a te juca de-a turistul. Aceasta, mai cu seamă pentru un ardelean, căci Edinburgh are, la început de noiembrie, ceva din farmecul şi răcoarea unui Cluj sau al unui Sibiu de peste care tocmai s-a ridicat bruma. Miroase a munte la Edinburgh în noiembrie... Iar zvonurile despre cât de scump e un sejur în capitala Scoţiei devin subit basme. Aeroportul e la o aruncătură de băţ de capitală, deservit de autobuze cu etaj extrem de rapide, cele mai interesante hoteluri (gen Bank Hotel, în fostul sediu al unei adevărate bănci, căci suntem, nu uitaţi, în oraşul dominat de statuia economistului Adam Smith) au preţuri modice, la un serviciu impecabil. Una peste alta, scoţienii seamănă fantastic cu ardelenii: sunt amabili şi surâzători şi au comportamentul naţiilor care ştiu că o mare partea din imaginea lor în afară este făcută de faima pe care o câştigă în ţară, în comportamentul lor cu turiştii.

Dincolo de formula de salut oareşcum inedită, „He’you there...”, nimic de semnalat. N-ai înţeles ce ţi s-a spus? Nicio problemă, gazdele pot repeta fraza mai încet, sau chiar într-o altă limbă. Zilele astea, pentru scoţieni e la modă franceza; aproape o limbă maternă (o să vă explic mai departe de ce).

Cum şi de ce se întreţine penumbra oraşului

Întâmplarea a făcut să aterizez în Edinburgh la căderea nopţii. Waverley Station, gara care tronează exact în mijlocul oraşului, jumătate acoperită de parcul din faţa National Scotish Gallery (Louvrul lor), este şi staţia terminus a autobuzelor care pleacă din aeroport. Publicat în 1814, romanul lui Walter Scott, primul roman istoric al tuturor timpurilor, a dat numele său unei gări devenite de-acum celebre. De altfel, turistul în Edinburgh se trezeşte brusc într-un amestec demn de un roman cu frisoane. Căci capitala nu e o baie de lumini, ca Parisul, ca Berlinul, ci un amestec de contururi de castele şi muzee, de copii după Panteon şi clădiri datând din secolul XVII; toate, scăldate în penumbra creată de nişte false lampadare.

La stânga şi la dreapta străzilor principale se nasc aşa-numitele close, nişte scurtături nu mai late de un metru-doi, urcând sau coborând printre clădiri prost luminate, şi, de aceea, enigmatice. La fiecare 50 de metri, un alt close – în fapt, o mică străduţă care face legătura între Old Town şi New Town. Între sus şi jos. Niveluri care servesc toate – bine puse în scenă de iluminarea voit parţială: umbre, penumbre, lampadare pe ici, pe colo – unei reuşite mise en scène a capitalei Scoţiei. Nimic nu este foarte luminat, dar nici foarte întunecat – iar acesta este decorul cel mai potrivit pentru a înţelege, ca turist, că te afli în ţara lui Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. Căci Scoţia are două feţe, două realităţi, croite după chipul consilierului municipal William Brodie, din Edinburgh, cel care a inspirat personajul creat de Robert Louis Stevenson.

 

Un oraş fantomatic şi o lună bolnavă

Răspunsul unei localnice, atunci când am întrebat cum să ajung la hotel, a fost plin de solicitudine: „Trebuie, de fapt, să ajungeţi la unul din nivelele intermediare ale oraşului (nu ştiam că are mai multe nivele!), trecând prin această close. Dar cum bănuiesc că vă temeţi, o să vă conduc !”. Aşa era, n-aş fi traversat singură pentru nimic în lume acel coridor din care se deschideau, la stânga şi la dreapta, alte intrânduri, ale străduţe... Un coridor, deci, şi, la etajul superior, să-i zicem etajul 2, strada Royal Mile. Am întrebat-o pe doamna care-mi fusese de ajutor şi dacă în oraş e cumva pană de curent. Mi-a spus râzând că aşa e la Edinburgh; semiîntunericul e regula, nu o excepţie. Un oraş fantomatic, care, în apropierea Halloween-ului, s-a dotat şi cu o lună bolnavă. Vag roşie pe margini, exact în vârful Royal Mile.

Că veni vorba, celebra stradă este asemenea oricărei străzi turistice din orice capitală a lumii: multe magazine, multe restaurante, multe hoteluri şi câteva monumente. Departe, castelul străvechi şi biserica St. Gilles. Ceva mai jos, un bar celebru la colţ de stradă: World’s End. Nimic straniu, nu vă speriaţi. Nimeni nu moare pe aici. E doar un vestigiu al vechilor credinţe din cetatea Scoţiei, potrivit cărora tot ce se afla dincolo de acel zid – încă vizibil, ca o urmă pe trotuar – e considerat ca aflându-se la sfârşitul lumii.

Peste drum, o clădire aproape severă, cu alură de biserică. Bine aţi venit la Edinburgh School of English, o instituţie celebră în capitala Scoţiei, deoarece primeşte la cursuri intensive şi scurte cam toate tipurile de elevi: de la studenţi veniţi din Arabia Saudită la franţuzoaice aflate la pensie, dornice să-şi îmbunătăţească engleza. Din când în când, rari ca zilele fără ploaie la Edinburgh, vin şi români. Bineînţeles, clădirea e şi ea o dovadă că oraşul are două feţe: clădiri cu aspect auster, fără perdele la ferestre (ca în Olanda), care adăpostesc, de fapt, camere spaţioase şi călduroase.

 

Oraşul Nou, construit pe fosta albie a unui lac în care erau înecaţi condamnaţii la moarte

Pierdută într-unul dintre cele mai cunoscute restaurante vegetariene din întreaga Marea Britanie, David Bann (56-58 St Mary’s Street), am decis într-o seară să plec în căutarea celebrului autor de romane poliţiste Ian Rankin. Ştiam că îşi stabilise cartierul general în New Town; în Edinburgh sunt câteva localuri cunoscute drept locurile în care s-au născut cărţi celebre: Harry Potter s-a născut, de pildă, într-un local situat în apropiere de catedrala Saint Gilles, The Elephant House, la o masă cu vedere spre castel.

Înapoi la Rankin şi al său New Town – un cartier ridicat pe vechia albie a unui lac, Nor’Loch, cu renume macabru. Cei care vor avea curajul să viziteze Mary King’s Close, adică oraşul subteran peste care s-a construit oraşul actual, vor afla că în acest lac, în care se deversau toate mizeriile urbane, erau înecaţi şi condamnaţii la moarte; tot aici sfârşeau şi bolnavii de ciumă. În fine, aici s-a construit New Town, o parte din Edinburgh care nu are nimic de-a face cu Old Town, cel cunoscut şi vizitat de toată lumea. Oraşul nou e alcătuit din străzi victoriene, perfect egale, simetrice; un plan ordonat şi rigid, care corespunde stilului epocii, după schiţele unui arhitect care avea doar 22 de ani în 1766, când a câştigat concursul de urbanism. M-am aventurat pe aceste străzi desprinse parcă dintr-un roman burghez şi m-au întâmpinat un covor de Poppy’s – florile de mac Poppy’s, care celebrează soldaţii morţi în cel de-Al Doilea Război Mondial – şi câţiva scoţieni veritabili, în kilt. Şi nume de străzi desprinse parcă din film (Hanover Street), coline şi intersecţii presărate cu statui, treceri de pietoni cu semafoare care fluieră atunci când ai voie să treci. Citisem că barul unde îşi scrie Ian Rankin romanele se numeşte Oxford, Oxford Bar, şi că e bine, odată ajuns acolo, să pari cool şi să faci ceea ce fac localnicii. În cele două încăperi, lume multă, femei şi bărbaţi care citesc. Mă aşez pe o bancă din lemn şi scot şi eu din geantă un roman de Rankin, ca toţi ceilalţi. Şi-mi aştept – şi tot aştept – autorul favorit; care decide să nu apară. Seara se încheie cu un roaming-cola, un fel de rom cu Coca Cola, şi cu o scrijelitură în masă; că toţi făceau la fel.

 

Fericit ca un francez în Scoţia

Gardy loo”, „Gardy loo” nu este nicidecum o înjurătură scoţiană, ci doar deformarea expresiei franceze „gare à l’eau” (atenţie la apă!); formula era folosită în secolul al XVII-lea de gospodinele sau de copiii care se pregăteau să golească pe fereastră găleata cu urină... Cam aşa se proceda atunci; totul se arunca direct pe stradă, de unde se scurgea, trecând pe lângă World’s End, în lacul de care v-am mai povestit, în Nor’Loch.

În fine, asta a fost de mult şi dacă nu o să vă nimeriţi în Edinburgh în timpul sărbătorii de Halloween (noaptea de 31 octombrie) sau dacă nu o să vizitaţi niciodată Mary King’s Close, cu siguranţă nu o să auziţi expresia. Ea este însă încă o dovadă, dacă nu cea mai clară, a ataşamentului pe care scoţienii îl au faţă de Franţa. Cele două naţii sunt legate, de fapt, de un capitol important de istorie, cel în care Mary Queen of Scots, cunoscută ca Maria Stuart, a fost regina Scoţiei, dar şi Franţei în intervalul 1559-1560. O perioadă de timp scurtă, într-adevăr, dar care a reuşit să creeze între două naţii legături extrem de puternice, vizibile şi astăzi: limba originară a scoţienilor conţine numeroase cuvinte franţuzeşti, în Edinburgh se găsesc nenumărate patiserii şi restaurante franceze, iar Franţa este, spre deosebire de Anglia, un model de admirat; un exemplu de luat. Nu e întâmplător faptul că în toamna lui 2012, la scurt timp după ce scoţienii au obţinut din partea Londrei dreptul de a organiza în 2014 un referendum asupra rămânerii sau nu în Marea Britanie (implicit, în Uniunea Europeană), un deputat scoţian exclama: „Este momentul să nu mai privim spre Londra, ci să îi luăm exemplu pe francezi”. Ştiu, ştiu, era vorba despre o lege care avea ca subiect interzicerea alcoolului la volan. Totuşi, interpelarea a avut loc în noul Parlament scoţian, opera arhitectului catalan Enric Miralles.

La sfârşit, o dilemă, dilema turistului care are doar o zi-două la dispoziţie pentru a vizita „tot ce e important”: cu ce să-ncepi, cum să te-mparţi? Un drum la castelul istoric, celebru şi costisitor (21 de lire sterline), superbul Muzeu al Scoţiei, care adăposteşte deja celebrul ceas Millennium Clock Tower, în al cărui vârf se rotesc, ca într-o tortură atemporală, toţi marii dictatori ai secolului, sau o vizită la National Gallery of Scotland?